Războiul din Transnistria
Decesul vechiul sistem sovietic a însemnat însă şi regândirea manierei prin care Rusia, succesoarea principală a URSS, să-şi menţină influenţa în fostele republici unionale. Una dintre metode a fost încurajarea mişcărilor separatiste.
Steliu Lambru, 09.03.2015, 13:22
Reformele iniţiate de liderul sovietic Mihai Gorbaciov, cunoscute sub numele de perestroika şi glasnost, la jumătatea anilor 1980, nu au fost de niciun folos Uniunii Sovietice. Prăbuşirea ei în 1991 a confirmat falimentul sistemului fondat în 1917 de revoluţia bolşevică a lui Lenin. Dar colapsul URSS a lăsat deschisă opţiunea confruntărilor armate. Cu toate că regimul partidului comunist părea că prin brutalitate lichidase posibilitatea ca disensiunile să fie rezolvate pe cale militară, acestea fuseseră numai îngheţate sau amânate.
Decesul vechiul sistem sovietic a însemnat însă şi regândirea manierei prin care Rusia, succesoarea principală a URSS, să-şi menţină influenţa în fostele republici unionale. Una dintre metode a fost încurajarea mişcărilor separatiste. Primele pe lista Kremlinului au fost Georgia şi Moldova, Ucraina fiind considerat încă un stat fidel Moscovei. Încă din 1990, în Georgia şi-au proclamat independenţa republicile-fantomă Osetia de Sud şu Abhazia, în timp ce în Moldova au apărut Republica Nistreană sau Transnistria şi Găgăuzia. Toate aceste teritorii sunt subiecte de drept internaţional ale Georgiei şi Moldovei, nefiind recunoscute de niciun alt stat.
Proclamarea Republicii Moldoveneşti Nistrene pe 2 septembrie 1990 după ce Republica Moldova îşi declarase suveranitatea pe 23 iunie 1990 a deschis drumul către separatism. La recensământul din 1989, în Transnistria locuiau 39,9% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruşi şi 1,9% bulgari. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU, pe 2 martie 1992, preşedintele moldovean Mircea Snegur autoriza intervenţia militară împotriva forţelor rebele care atacaseră posturi de poliţie loiale Chişinăului de pe malul estic al Nistrului şi la Tiraspol. Rebelii, ajutaţi de trupele sovietice ale armatei a 14-a, şi-au consolidat controlul asupra părţii majoritare a zonei disputate. Armata moldovenească, în inferioritate, nu a putut să recâştige controlul asupra Transnistriei nici până astăzi, în ciuda medierilor din ultimii 25 de ani.
Mircea Druc a fost premier al Republicii Moldova între 25 mai 1990 şi 28 mai 1991. Atunci când a izbucnit conflictul, el era unul dintre conducătorii partidului de opoziţie Frontul Popular Creştin-Democrat. După părerea lui, războiul din Transnistria nu putea fi evitat. ”Războiul ruso-român de pe Nistru din 1992, din punctul meu de vedere, nu putea fi evitat, oricât ne-am căzni acum să-i acuzăm pe unii sau pe alţii. Ghinionul basarabenilor şi al celor din stânga Nistrului a fost unul foarte banal: prezenţa, dincolo de Nistru, a arsenalelor şi depozitelor de arme care au fost evacuate de armata sovietică din ţările fostului lagăr socialist. Acolo a fost dus armamentul din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, de peste tot unde fuseseră sovieticii.
După cele mai simple calcule, era acolo armament în valoare de peste 4 miliarde de dolari. În 1989 şi 1990, în toiul perestroikăi lui Gorbaciov, s-a declanşat conflictul între Tiraspol şi Chişinău deoarece complexul militar-industrial de la Tiraspol nu putea admite, împreună cu alte forţe anti-Gorbaciov şi anti-perestroika, că Uniunea Sovietică va dispărea. Ele refuzau un adevăr simplu: toate imperiile, mai devreme sau mai târziu, dispar. Până în august 1991, acele forţe au militat şi au crezut că vor salva Uniunea Sovietică, că garantul bunăstării şi fericirii lor va supravieţui. Dar mătuşa a decedat, colapsul a avut loc în august 1991. Uniunea Sovietică a dispărut de iure la 5 decembrie 1991 după semnarea de către cei trei preşedinţi ai Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei a actului de destrămare a Uniunii Sovietice.”
Mircea Druc crede că războiul a avut o puternică motivaţie economică, la fel de importantă precum cea geostrategică. ”Şi a apărut un lucru banal. La Chişinău, câteva clanuri aveau o singură problemă la conducere: cum să împartă moştenirea sovietică, complexul agraro-industrial. Deci bogăţia colhozurilor, a sovhozurilor, şi a tot ce prin osteneala poporului dintre Nistru şi Prut s-a acumulat timp de 50 de ani. Dincolo, în Transnistria, era o formulare foarte trivială: ei îşi spuneau că n-o să lăsăm să încapă în mâinile boilor de moldoveni sau a românilor fascişti aceste 4 miliarde de dolari. Îi înjurau pe Elţîn şi pe cei de la Moscova deoarece ei spuseseră că tot ce este pe teritoriul unei foste republici sovietice socialiste intră în proprietatea acelei republici. Şi s-au întrebat ce să facă. Nu vom permite, spuneau ei, ca această bogăţie să fie împărţită. Şi au ajunsă să opună rezistenţă.
Dacă nu era acest tezaur, această sursă de îmbogăţire, nu se mai luptau atât de vehement Chişinăul cu Tiraspolul, şi nu intervenea a treia forţă pe care eu personal o simţeam atunci că există. De ce nu ne-au tratat trupele sovietice, şi centrul, pe noi, românii basarabeni, cum i-au tratat pe ”aristocraţii” baltici? Pentru că, aşa cred eu, îşi dădeau seama că românii basarabeni sunt mult mai repeziţi şi vărsarea de sânge va fi inevitabilă. Dar atunci când a apărut posibilitatea să i se dea lui Snegur toată averea de 4 miliarde, au spus nu. Chiar democraţii lui Elţîn de la Moscova au decis să intervină, inclusiv cu armata a 14-a. Ca să aflăm pînă la urmă că tot acest arsenal a fost vândut şi banii dirijaţi de către Ruţkoi şi Cernomârdin. După 23 de ani nu mai este nimic acolo, nimic de împărţit.”
În urma luptelor au murit aproximativ 600 de combatanţi din ambele tabere. În 1992, în urma unei convenţii cu privire la reglementarea paşnică a conflictului semnat între Republica Moldova şi Rusia, s-a consfinţit status-quo-ul de pe teren care a însemnat de fapt perpetuarea conflictului dintre Chişinău şi Tiraspol.
