Politica balcanică a României după cel de-al doilea razboi mondial

După 1956 şi intervenţia împotriva revoluţiei anticomuniste din Ungaria, pentru a-şi îmbunătăţi imaginea internaţională, Uniunea Sovietică a lăsat ţărilor pe care le controla o anumită libertate de mişcare.

Steliu Lambru, 23.03.2015, 12:48

Înainte de 1940, România a avut o politică balcanică de cooperare şi de stabilire de alianţe. După război, până la jumătatea anilor 1950, politica balcanică a României a fost controlată de URSS. Abia după moartea lui Stalin din 1953, România a reînceput să aibă iniţiative proprii în regiune şi să încerce să treacă peste barierele impuse de împărţirea postbelică a Balcanilor în blocuri militare şi politice diferite. În timp ce România, Iugoslavia, Bulgaria şi Albania erau sub controlul regimurilor comuniste, Turcia şi Grecia erau în spaţiul democraţiei liberale.

După 1956 şi intervenţia împotriva revoluţiei anticomuniste din Ungaria, pentru a-şi îmbunătăţi imaginea internaţională, Uniunea Sovietică a lăsat ţărilor pe care le controla o anumită libertate de mişcare. În România, sovieticii au mers puţin mai departe şi chiar şi-au retras trupele în 1958. Comuniştii români au folosit slăbirea chingilor încercând mai ales o apropiere economică şi culturală de celelalte ţări balcanice.

Valentin Lipatti a fost ambasador, eseist şi traducător. Intervievat în 1995 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Lipatti a amintit de iniţiativa denuclearizării Balcanilor. ”După război, prima iniţiativă românească mai importantă a fost, după cum se ştie, iniţiativa lansată de primul ministru din vremea aceea, Chivu Stoica, din 1957, privind denuclearizarea Balcanilor. Era o iniţiativă îndrăzneaţă, importantă, dar care, sigur, s-a izbit de mari reticenţe. Dacă într-o largă măsură Bulgaria şi Iugoslavia erau favorabile unui proces de denuclearizare, de transformare a Balcanilor într-o zonă lipsită de arme nucleare, Grecia şi Turcia, care aparţineau alianţei NATO s-au opus şi iniţiativa, oricât de frumoasă ar fi fost, nu a cunoscut un mare succes. După un an-doi, ea n-a fost înmormântată, dar a fost menţinută într-o stare de letargie. Însă ideea denuclearizării a proliferat în lume şi apoi zonele denuclearizate s-au extins în alte puncte ale globului.”

Cum bariera dintre comunism şi democraţie era aparent de netrecut, cooperarea culturală era o soluţie pentru depăşirea ei. Valentin Lipatti. ”Paralel însă cu această iniţiativă de tip guvernamental, dificilă, pentru că se referea la sectorul militar, iar problematica militară e totdeauna cea mai complexă, în Balcani s-a desfăşurat o colaborare foarte însemnată, foarte importantă în domeniul cultural, în sensul larg al cuvântului: ştiinţă, cultură, educaţie. Dar la nivel neguvernamental. Şi, ani de zile cooperarea multilaterală în Balcani s-a executat pe acest plan neguvernamental, care era mai uşor de realizat, care punea mai puţine reticenţe şi avea mai puţine obstacole în faţă. Aşa, de pildă, Uniunea Medicală Balcanică, care data din perioada intebelică, Uniunea Balcanică a Matematicienilor, apoi recent creata în 1963 Asociaţie Internaţională de Studii Sud-Est Europene, şi multe alte organizaţii şi asociaţii profesionale au menţinut climatul acesta de încredere şi de cooperare în mediile ştiinţifice, în mediile profesionale balcanice.”

Comitetul de Cooperare Balcanică, condus de Mihail Ghelmegeanu, era menit să coordoneze acţiunile culturale. Însă şi el a avut succese limitate. Valentin Lipatti. ”Comitetul de Cooperare Balcanică condus de Mihail Ghelmegeanu era tot un comitet neguvernamental, pentru pace. Se purtau atunci foarte mult formele de organizare pentru apărarea păcii. Asta era ideea, mai ales ideea sovietică de a ţine conferinţe mondiale pentru pace, conferinţe regionale în favoarea păcii, împotriva imperialismului, ş.a.m.d. În Balcani a luat fiinţă acest Comitet de apărare a păcii în Balcani. Era un comitet multilateral, dar nu a fost o activitate majoră, a fost o activitate, ca să zic aşa, medie. Importante erau asociaţiile acestea profesionale: medici, arhitecţi, geologi, oameni de ştiinţă, arheologi, istorici, scriitori. Eficienţa lor era pe două planuri. Mai întâi, se realiza o cooperare concretă în domeniul profesiunii respective, să zicem în domeniul istoriei, sau în domeniul filologiei, sau în domeniul arheologiei. Era o cooperare care se concretiza prin studii, cercetări, reviste, colocvii, activitate profesională multilaterală între ţările balcanice, între specialiştii respectivi din ţările balcanice. Cooperând în acest fel, mediile acestea profesionale menţineau un climat de buna vecinătate, de bună prietenie şi de încredere.”

La reuniunea de la Atena din 1976, reuniune guvernamentală în domeniul coooperării economice şi tehnice, au ieşit însă la iveală viciile politicii. Valentin Lipatti a arătat în ce au constat ele. ”Obiectivul pe care Romania îl urmărea cu acuitate, ca şi Iugoslavia, ca si Turcia, şi într-o oarecare măsură şi Grecia, era să creăm ceea ce se cheama o urmare. Adică să creăm un cadru cât de cât instituţional, pentru că o conferinţă, oricât de bună ar fi, dacă este unică, nu valorează mare lucru, se uită. Aici am întâlnit opoziţia fermă a Bulgariei. Prietenii noştri bulgari au venit cu un mandat extrem de restrictiv, se declarau că nu au mandat să aprobe nimic. Hotărîrile se luau pe bază de consens, şi consensul în cinci era suficient de uşor de obţinut. Dar era suficient ca unul să aibă drept de veto ca hotărârea să nu poată să fie luată. Bulgaria făcea politica sovietică şi Moscova nu vedea cu ochi buni la vremea respectivă o cooperare economică în Balcani, care, cu timpul i-ar fi scăpat de sub control. Ea vedea un fel de pericol de mini-piaţă comună balcanică în care, sigur, Romania, Bulgaria erau ţări socialiste, dar Turcia, Grecia, Iugoslavia nealiniată puteau să ducă această cooperare pe căi nedorite de Uniunea Sovietică. Şi atunci, bulgarii au primit ordin să blocheze urmările. Lovitura aceasta sub centură a bulgarilor a blocat pentru multă vreme, pentru câţiva ani buni, procesul multilateral.”

Politica balcanică a României a avut, în perioada Cortinei de Fier, succese limitate. Interesele divergente din interiorul aceluiaşi bloc, ca şi diferenţele de regim politic, au fost motive suficiente pentru ca nicio ţară balcanică să nu-şi aroge merite deosebite.