Samizdatul în România

Pentru a combate producţia de samizdat, miliţia îi obliga pe cei care deţineau maşini de scris, din anii 1980, să-şi înregistreze obiectele şi să dea în fiecare an un eşantion.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 01.02.2016, 11:48

În comunism, cenzura controla toate tipăriturile. Samizdatul, ca formă subversivă de comunicare, a apărut pentru a pune în circulaţie idei şi atitudini care criticau regimul şi propuneau reforme politice şi economice. Particularitatea lui, aşa cum o arată şi originea cuvântului din limba rusă, a fost aceea că era publicat de autor şi nu de o editură. Unul dintre clasicii samizdatului a fost scriitorul şi medicul sovietic Vladimir Bukovski, un alt nume important fiind cel al dramaturgului ceh Vaclav Havel. Samizdatul era fie bătut la maşina de scris, fie tipărit cu mijloace rudimentare.

În România, samizdatul a avut o circulaţie mai restrânsă din cauza durităţii regimului Ceauşescu. Pentru a combate producţia de samizdat, miliţia îi obliga pe cei care deţineau maşini de scris, din anii 1980, să-şi înregistreze obiectele şi să dea în fiecare an un eşantion. În ciuda rigorii, unii au ales să folosească samizdatul pe post de chemare la asociere în vederea apărării drepturilor omului. Una dintre asociaţiile subversive a fost Uniunea Maghiarilor din Ardeal înfiinţată de profesorul de filosofie Borbely Erno. Intervievat în anul 2002 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Borbely a povestit cum i-a venit ideea înfiinţării organizaţiei şi care a fost filiera prin intermediul căreia a intrat în posesia primelor texte samizdat.

“Am ajuns să infiinţez organizaţia subversivă în urma mai multor discuţii cu diferiţi colegi şi cu prieteni, cu mai mulţi intelectuali din România, şi prin studii, prin citirea şi răspândirea unor samizdaturi, pe care le obţineam din străinătate. Într-o zi ne-am gândit să începem şi noi să facem ceva. Era ceva chinuitor acel sentiment de neputinţă, de imposibilitate de a face ceva. Şi atunci m-am gândit să facem o organizaţie. Samizdaturile le obţineam în primul rând din Ungaria, mai veneau şi din Austria şi Franţa. Emigraţia română în Franţa era foarte puternică şi erau samizdaturi care atacau regimul comunist, şi încercau să demonstreze, în mod obiectiv, neajunsurile regimului comunist şi ale dictaturii din România. În Ungaria exista o astfel de mişcare încă de la începutul anilor 1970. Acolo, totuşi, exista o libertate ceva mai mare. Deşi şi opozanţii erau întodeauna urmăriţi şi filaţi, totuşi aveau posibilităţi mult mai mari. Adică nu era un regim atât de sever şi apăreau foarte multe samizdaturi, majoritatea scrise de profesorii universitari de filosofie şi sociologie.”

În anii comunismului, oricine se asocia fără aprobarea oficială era suspectat de intenţii subversive şi aruncat în închisoare. Borbely Erno şi-a dat seama de lupta inegală pe care o ducea cu statul şi a ales ca organizaţia sa să fie la început una redusă numeric. ”În organizaţia noastră nu am vrut să avem mulţi membri, cum se obişnuieşte în sistemele politice, cu membri de partid sau membri de asociaţie. Era un cerc mai restrâns, nucleul era format din trei persoane care aveau foarte multe contacte. Am început mai multe discuţii, inclusiv cu disidenţi care aveau deja un nume pe vremea aia, aşa cum era Kiraly Karoly. Am început mai multe discuţii tocmai pentru a ne mări nucleul, la un moment dat. Însă am fi vrut să fim trei persoane la baza acelei organizaţii. Eram eu, Biro Katalin şi Buzasz Laszlo. Ştiam foarte bine că oricând pot să ne prindă, Securitatea era ageră, asculta peste tot şi avea mulţi colaboratori are în toată ţara în rândul întregii populaţii.”

Care era scopul organizaţiei? Bornely Erno: “Voiam să difuzăm mai multe materiale, inclusiv preluate din aceste samizdaturi scrise de specialişti în diferite domenii, să elaborăm şi noi samizdaturile noastre şi să facem o anumită propagandă. Bineînţeles că această propagandă nu puteam să o facem în mod direct, deşi voiam să răspândim manifeste şi aşa-zise mici reviste în diferite localităţi. Ne-am gândit la o metodă pentru răspândirea lor, dar voiam ca totul să ajungă la diferite publicaţii din Occident, mai ales la posturile de radio cum erau Deutsche Welle, Europa Liberă şi Vocea Americii, prin intermediul cărora textele reajungeau acasă. Prin această metodă am fi încercat să facem o anumită propagandă, să atragem atenţia asupra noastră. Dacă totul ar fi mers fără să fim descoperiţi, atunci am fi cooptat aderenţi mai mulţi. Cu nişte prieteni din Occident am fi putut declara în public, în faţa unei mari prezenţe de presă, că noi ne declarăm asociaţie oficială. Doi-trei oameni puteau fi lichidaţi uşor, dar vreo 50-100 mai greu.”

Samizdatul era mai mult decât un manifest, el era un diagnostic pus unui regim bolnav în stadiu terminal, aşa cum era comunismul. L-am întrebat pe Borbely Erno care era conţinutul textelor samizdat pe care le-a scris el. “Printre teme erau, înainte de toate, cele legate de libertate: libertatea presei, libertatea cuvântului, libertatea de circulaţie. Voiam să difuzăm un studiu, apărut în Franţa, tocmai despre documentele de la Helsinki, semnate chiar de Ceauşescu, care nu fuseseră nici publicate nici aplicate. Voiam să difuzăm separat, pe o fiţuică, drepturile omului. Erau apoi teme legate de viaţa socială şi de posibilităţile tineretului, noi ne referam la tot. Deşi eram o organizaţie maghiară, eram foarte conştienţi că la urma urmei suferinţele mari sunt aceleaşi pentru toată populaţia ţării şi problema minorităţii maghiare nu se putea rezolva fără rezolvarea problemelor fundamentale.”

Samizdatul în România a fost o încercare de a mobiliza populaţia pentru constituirea unei rezistenţe civile în faţa abuzurilor regimului. Deşi nu a avut răspândirea din Uniunea Sovietică, Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, samizdatul în România a avut ecouri în rândul celor hotărâţi să schimbe ceva.