Sovromconstrucţia

Întreprinderile mixte româno-sovietice Sovrom s-au înfiinţat imediat după ocuparea României de către Armata Roşie la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 18.04.2016, 09:00

Întreprinderile mixte româno-sovietice Sovrom
s-au înfiinţat imediat după ocuparea României de către Armata Roşie la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Prima a fost Sovrompetrol, pe 17
iulie 1945. Scopul Sovromurilor în teorie era acela de a reconstrui România şi
de a plăti daunele de război către URSS prin asigurarea de resurse economiei
sovietice. România avea de plătit aproximativ 300 de milioane de dolari
americani despăgubiri prin Convenţia de armistiţiu. Se crede însă că România a
plătit prin sovromuri mult mai mult. Contribuţia sovietică la înfiinţarea
Sovromurilor a fost nesemnificativă, principalul activ fiind consilierii
sovietici care supravegheau funcţionarea întreprinderilor.

Rolul sovromurilor a fost însă şi acela de a
mobiliza oamenii la refacerea economică şi ideologia a avut o importanţă uriaşă
în recrutarea forţei de muncă. Una dintre întreprinderile mixte
româno-sovietice de care depindea refacerea economiei româneşti a fost
Sovromconstrucţia. Înfiinţată pe 4 iulie 1948, Sovromconstrucţia a fost
responsabilă cu marile şantiere pe care erau trimişi să lucreze, alături de
meseriaşi, toţi cei care nu mai corespundeau criteriilor regimului. Unul dintre
tinerii care nu mai corespundeau criteriilor regimului a fost istoricul Dinu C.
Giurescu, fiul istoricului Constantin C. Giurescu, deţinut politic. În 1950,
Dinu C. Giurescu abia absolvise Facultatea de Istorie şi a fost trimis să
lucreze ca normator la Sovromconstrucţia care construia şosele.

Într-un
interviu din 2002 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română
el explica modul în care se născuse Sovromconstrucţia: Societatea Sovromconstrucţii 6 era specializată în
construcţii de drumuri, baza ei fusese Deutsche Rumanisches Bau, o societate
germano-română de construcţii de drumuri din timpul războiului. Confiscată de
soviete după armistiţiu, împreună cu alte mici întreprinderi de construcţii de
drumuri din România naţionalizate în ’48 care fuseseră particulare, s-a făcut o
mare întreprindere Sovromconstrucţia numărul 6, de drumuri. Şi din februarie şi
martie 1949 până la începutul lui aprilie, am urmat cursuri, câte 6-7 ore pe
zi, în care ne iniţiau în construcţia de drumuri. Eram acolo tot felul de
oameni cu dosare din astea la marginea legii, în situaţia mea, cu un dosar
incert. Mi s-a dat apoi repartiţia şi-am fost trimis pe şoseaua
Urziceni-Slobozia, în satul Andrăşeşti.

Tânărul istoric, oprit de criteriile politice ale
timpului de la a-şi face meseria, a fost nevoit să se reorienteze într-un alt
domeniu şi pe o poziţie inferioară pregătirii sale. Viaţa la ţară şi mediul
muncitoresc erau noi pentru el: Ceea
ce-mi amintesc este că era şoseaua principală şi uliţele satului dădeau
perpendicular pe şoseaua principală. Am închiriat o cameră la un ţăran pe o
uliţă care era mărginită de plopi. Era o vreme frumoasă, începuse primăvara,
casele lui erau încă în relativă bună stare. Dar trebuia ca de la şosea până la
casa ţăranului respectiv să fac vreo 10 minute pe jos. Şi aventura începea
seara când mă lătrau toţi câinii şi-mi era frică de ei, că nu ştiam dacă ies
din curţi sau nu. Normatorii aveau două cabane de lemn, de prefabricate, unde
aveam birourile, chipurile. Cel puţin o jumătate de zi, dacă nu mai mult,
stăteam pe şantier, de-a lungul a 10 km, ca să văd ce fac oamenii. Stăteam de
vorbă cu şefii de echipă, cu maiştrii, verificam. Îmi aduc aminte pe un maistru
dulgher, Dumitrescu Constantin, era un om potolit, cred că avea vreo 40 de ani.
Şi eu m-am dus la el şi-i zic
că nu ştiam nimic din ce făceau ei şi l-am rugat să mă înveţe. Ei montau
barăci, făceau cofraje. Şi acel
maistru m-a învăţat munca în construcţii. În câteva şedinţe am început să învăţ
toate elementele unei construcţii de lemn. De câte ori făceau ceva nou, mă
duceam la el.

Sovromconstrucţia ca şi Sovromcărbune era o
întreprindere în care şi cei indezirabili puteau munci, spre deosebire de alte
sovromuri precum Sovrombanc, Sovromfilm sau Sovromasigurare unde cariera era
decisă de criteriile politice. Giurescu îşi amintea că totuşi a fost bine
primit de oamenii mai simpli din Sovromconstrucţia: Eram dintr-o altă categorie socială. Oamenii m-au primit
bine în general. Nu vorbesc de funcţionari că în lumea lor era o junglă întreagă.
Junglă în sensul că toţi faliţii din punct de vedere social-politic erau acolo.
Erau foşti ofiţeri, foşti avocati, foşti magistraţi, contabili. Mi-aduc aminte
de Dumitrescu care fusese ofiţer în Garda Regală. Aveam două temeri, ca să spun
aşa: una, să nu provoc vreun scandal pe şantier, că unii se considerau
nedreptăţiţi şi Securitatea era la Urziceni şi ştiam ce urmează. A doua era că
totuşi în această echilibristică să nu fiu descoperit cu vreo operaţiune care
nu era prevăzută şi se putea spune că o pusesem de la mine ca să iasă oamenii
bine. Consilieri sovietici n-am văzut, cred că o singură dată pe directorul
Sovromconstrucţii 6, Habanov, un sovietic care purta o pălărie largă şi cu
costume din astea cu umerii în sus şi cu pantaloni largi, după moda sovietică.
Toţi ceilalţi erau ingineri, oameni de meserie.

Sovromconstrucţia a fost desfiinţată, asemenea întreprinderilor-surori,
între 1956-1959 ca semn al deschiderii conducerii sovietice. Cu toate acestea,
animozităţi între România şi URSS privind patrimoniul sovromurilor au existat
până în anii 1980.