Ruşii în România în primul război mondial
Pe baza tratatului dintre România şi Antanta din august 1916, armata rusă se angaja să sprijine frontul la sud şi la est de Carpaţi.
Steliu Lambru, 16.01.2017, 13:44
În campania din 1916, comandanţii armatei ruse nu s-au ţinut de cuvânt şi războiul a fost un dezastru. Un corp de armată rus comandat de generalul Andrei Medardovici Zaioncikovski a venit în sprijinul armatei române pentru bătălia care avea ca scop apărarea Bucureştiului, pe 30 noiembrie 1916. Dar lipsa sa de combativitate nu a putut ajuta la oprirea ofensivei Puterilor Centrale şi a ocupării Capitalei. Un alt corp de armată rus din Dobrogea a fost masat târziu şi nu a putut face faţă atacurilor germano-bulgare venite din sud.
În urma sprijinului din anul 1917 venit din partea armatei franceze, armata română şi-a revenit şi a putut opri înaintarea germană. Prezenţa militară a aliatului din est în Moldova, unde se refugiaseră autorităţile române, a sporit. Dacă în anul 1916 în România fuseseră 50.000 de militari, în 1917 ruşii au trimis 1 milion de militari care luptau alături de cei 400.000 de militari români. Cu ajutor rus consistent, care acoperea acum aproximativ 80% din linia frontului, ofensiva armatelor Puterilor Centrale a putut fi oprită.
Prezenţa militară rusă în România, care în sfârşit se făcea simţită cu efecte pozitive, a fost însă una greu de gestionat. Ea se va transforma, după victoria revoluţiei bolşevice din toamna anului 1917, într-una dintre cauzele principale pentru prăbuşirea întregului front de est. De asemenea, ea va fi cea mai periculoasă sursă de instabilitate pentru România. Imaginea ruşilor în România era, oricum, una negativă şi data din războiul din 1877-1878. Prezenţa trupelor ruse în anii 1916-1918 nu a făcut decât să le confirme românilor ceea ce ştiau din povestirile strămoşilor lor.
Constantin Moiceanu avea 5 ani în 1917. Intervievat în anul 2000 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, el şi-a adus aminte de comportamentul unor militari ruşi atunci când au ajuns în satul său natal. ”Au venit la un moment dat trupele ruseşti. Li se dusese vestea ruşilor că erau beţivi, se-mbătau şi făceau scandal. Părinţii mei erau şi ei oameni înstăriţi, aveau beci, butoaie de vin, butoaie de ţuică, se făcea ţuică din prune şi din tescovina de la vin. Şi, într-o zi, mi-amintesc că părinţii mei, cu ceilalţi oameni, pentru că se anunţase că veneau ruşii, au scos butoaiele de vin în curte şi l-au vărsat. Le-au vărsat pentru că nu aveau unde să le ascundă. Şi ţuica la fel. Şi când au venit ruşii au căutat prin beci şi n-au găsit nimic, totul era gol, şi căutau după miros pentru că în curte mirosea a alcool.”
Anul 1917 avea însă să aducă dezastrul. Revoluţia bolşevică cuprinsese şi armata rusă şi totul ameninţa să se transforme în haos. Tată lui Ioan Odochian fusese militar român în armata austro-ungară şi datorită convingerilor sale naţionaliste nu a mai dorit să lupte în rândurile ei. Într-un interviu din 2001, Odochian repovestea amintirile tatălui său cu privire la bolşevizarea trupelor ruse. ”Când a venit revoluţia din Rusia şi frontul era în Galiţia, tata era dezertor din armata austro-ungară, de asta a fugit. El era într-o parte, ruşii erau dincolo. Şi povestea că într-o dimineaţă s-a făcut la ei un fel de adunare. Armata care era acolo, pe un câmp aşa, a pus o masă, unul s-a urcat pe masă şi a început să şină un discurs pe ruseşte. Ruşii fuseseră credincioşi înainte, aveau cărticele de rugăciuni la dânşii şi în faţă, drept pe prima pagină, era fotografiat ţarul. Şi după discursul ofiţerului ăluia, toţi au prins şi au rupt poza ţarului, l-au rupt din carte. Tatăl meu povestea că aşa a văzut el. Şi de asta ne spunea mereu că ruşii ăştia sunt fără de Dumnezeu, fără de nimic.
Profesorul Pan Vizirescu, în 1996, îşi amintea de un episod cu soldaţi ruşi staţionaţi în România cuprinşi de febra bolşevismului. ”Vedeam dezertori, dezertori pe străzi, beţivi şi scandalagii. Asta vedeam. Am stat de vorbă chiar cu poetul Buzdugan, un poet basarabean. Şi el ştia bine limba rusă şi mi-a spus că într-o seară era la o cârciumă în Nicolina, cartier din Iaşi. Şi-acolo era un grup de soldaţi ruşi şi i-a auzit cum vorbeau, cum puseseră la cale să-l omoare pe regele Ferdinand. Îşi făceau planul acolo şi el a auzit tot, acea convorbire a lor, în care plănuiau să-l ucidă pe regele Ferdianand fiindcă le intrase în suflet crima. Şi-atunci el, Buzdugan, s-a dus la domnul Nicolae Iorga şi i-a spus ce-a auzit. Şi Iorga s-a dus mai departe la Palat şi a spus regelui şi s-au luat măsuri pentru a se împiedica atentatul. În alte părţi şi-au omorât un general, mi se pare că pe la Bacău sau Piatra Neamţ. Se ştia că făceau dezordini şi căutau să bolşevizeze armata noastră, dar a fost imposibil. Armata noastră a fost devotată ţării.”
Prezenţa rusă în România în timpul primului război mondial a fost una contradictorie. A fost una pozitivă, pentru că a contribuit la un succes militar esenţial, şi negativă pentru că a pus în pericol tot ce fusese obţinut cu grele sacrificii.
