Diplomaţi străini în România. Contele de Saint-Aulaire

Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, a venit în România ca ambasador al Franţei în tumultoasa vară a anului 1916, an în care România intra în primul război mondial.

Steliu Lambru, 30.01.2017, 13:02

Născut în 1866 şi mort în 1954, Auguste-Félix-Charles de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire, a venit în România ca ambasador al Franţei în tumultoasa vară a anului 1916, an în care România intra în primul război mondial. ”Însemnările unui diplomat de altădată. În România, 1916–1920” sunt scrierile contelui ambasador despre profundele transformări care aveau loc sub ochii lui. Cartea este una dintre cele mai importante şi puternice surse de informaţii despre jocurile politice şi despre tragediile care aveau loc la finele Marelui Război. Românofil, anticomunist şi avocat al intrării României în război, Saint-Aulaire are un spirit analitic ascuţit când se uită la lumea din jurul lui şi vizionar când priveşte la mersul istoriei.

Istoricul Alina Pavelescu a recomandat ca memoriile lui Saint-Aulaire să fie citite de două ori. ”Prima scenă pe care am citit-o în carte a fost relatarea lui Saint-Aulaire a vizitei sale în biroul lui Aristide Briand, înainte de a pleca în România, şi scrie: ”omul avea un birou la fel de gol de hârtii precum îi era capul de idei”. Brusc, mi l-a făcut foarte simpatic şi m-am gândit că merită recunoştinţa tuturor oamenilor care amână la nesfârşit să-şi facă ordine în hârtiile de pe birou. Recomand două lecturi ale acestei cărţi. Prima lectură curge foarte bine pentru noi, românii, pentru că ne este foarte favorabilă. Ne este mai favorabilă în multe situaţii decât ne sunt memoriile românilor din epocă deoarece Saint-Aulaire este un personaj îndrăgostit de regina Maria. Spune lucruri extraordinar de frumoase despre puterea de sacrificiu a românilor şi despre generozitatea lor în acel sacrificiu, vorbeşte despre clasa politică românească aşa cum noi nu suntem obişnuiţi să vorbim. E cu atât mai măgulitor pentru noi să-l citim pe Saint Aulaire când spune acestea despre români cu cât el este foarte critic la adresa clasei politice franceze.”

Contele de Saint-Aulaire dă dovadă de o inteligenţă remarcabilă deoarece înţelege lumea în care a ajuns. Alina Pavelescu crede că a doua lectură ne ajută să vedem mai bine observaţiile autorului. ”Recomand şi a doua lectură pentru că doar aparent Saint-Aulaire este o sursă uşor de reperat în peisaj. De ce? Este un aristocrat care reprezintă o republică, este un conservator care serveşte ca diplomat un guvern de stânga, este un civil care se trezeşte claustrat, la un moment dat, alături de mulţi alţii, într-un mediu dominat de război şi de armată, de militari şi de logica lor. Noi ştim cum s-a sfârşit povestea, dar atunci când citim memoriile lui Saint-Aulaire nu ştim cum se va sfârşi. E adevărat că el scrie în 1953, cumva ştie, trist, cum s-a sfârşit soarta României Mari, cumva are nişte confirmări faţă de judecăţile aspre de valoare pe care le face păcii de după primul război mondial. Nu ştie însă cum s-a sfârşit lumea instaurată de succesul Uniunii Sovietice în al doilea război mondial. De fiecare dată, cititorul este pus în diferitele planuri şi de a înţelege cum vedeau oamenii aceia lucrurile în diverse etape în care nu ştiau cum se va sfârşi povestea. Fiind francez, venea dintr-o societate care, la acel moment, le era mult mai favorabilă ruşilor decât le era societatea românească. Francezii îi iubeau pe ruşi, şi poate că îi iubesc în continuare, mult mai mult decât i-am iubit vreodată noi românii. Saint-Aulaire nu suferă de rusofilie, aş spune că dimpotrivă, nu-şi făcea iluzii nici măcar în privinţa Rusiei ţariste în momentul în care relaţionează la Bucureşti cu reprezentanţii Rusiei cu care se negocia intrarea României în război.”

Istoricul literar Dan C. Mihăilescu a citit modul în care l-au văzut ceilalţi pe Saint-Aulaire. ”I. G. Duca ştie foarte bine să patroneze toată lumea diplomatică, are o sagacitate şi o mare perspicacitate în citirea gesturilor şi cuvintelor diplomaţilor şi îi compară: pe Poplewski, rusul, care era prost văzut de bolşevicii lui, cu lordul Barclay, britanicul, care era sub influenţa bancherului Jean Chrissoveloni. Şi scrie şi despre Saint-Aulaire: ”Doamne, omul ăsta era cinstit!” Ca toţi francezii, nu ştia să se adapteze. A te adapta tranzacţionalităţii româneşti, bizantinismului, jocului ”două pe faţă, două pe dos” era foarte greu. Bietul Saint-Aulaire nu ştia cum să manevreze între conservatorii lui Marghiloman şi Carp, care erau germanofili, şi francofilii Brătianu, Duca, regina Maria, Barbu Ştirbey. Încet-încet, Duca arată cum învaţă să se plieze pe orizonturile de aşteptare şi acest francez devine un expert în psihologia mercantilă a românilor.”

Aşa cum se vede din memoriile sale, contele de Saint-Aulaire a fost un vizionar, a avut puterea să anticipeze eşecul comunismului, fapt subliniat şi de Dan C. Mihăilescu. ”Îl admir pe acest om pentru că a ştiut să fie un om de dreapta, un conservator, care nu s-a sfiit ca într-o Europă dominată de mass media stângiste, în timpul războiului civil din Spania, să fie de partea naţionaliştilor lui Franco. Saint-Aulaire era strănepot al unui colonel de Beaupoil care luptase în Vandeea unde avuseseră loc cele mai cumplite masacre ale acelei catastrofe europene care a fost revoluţia franceză, mamă a revoluţiei bolşevice. Acest om a stat foarte aproape de vârful puterii româneşti care a făcut România Mare. A fost alături de Ferdinand, Maria, Barbu Știrbey, IG Duca şi ştie să dea toată documentaţia trecută prin subiectivitatea lui despre evenimentele mari. În acelaşi timp, ştie să redea şi istoria mică, o serie de picanterii şi lucrături din diplomaţia franceză, sforăriile, invidiile şi pilele care sunt în orice diplomaţie.”

Cartea contelui de Saint-Aulaire este cartea unui om care a înţeles lumea în care a trăit şi i-a văzut viitorul. Care este, de obicei, colorat în negru.