Pacea de la Buftea-Bucureşti

Campania militară a României din anii 1916-1917 se încheia prin pacea de la Buftea-Bucureşti din luna mai a anului 1918.

Steliu Lambru, 06.03.2017, 12:27

Campania militară a României din anii 1916-1917 se încheia prin pacea de la Buftea-Bucureşti din luna mai a anului 1918. După ce revoluţia bolşevică din Rusia dusese la instaurarea regimului sovietic, noua putere de la Petersburg a denunţat războiul drept unul imperialist şi a decis încheierea păcii. Rămasă singură pe întregul front de răsărit, România a fost nevoită să ceară şi ea pacea care a însemnat condiţii foarte grele, aşa cum impun învingătorii învinşilor.

Ieşirea Rusiei din război a fost o lovitură grea dată României, în epocă ea a fost resimţită ca o trădare. Armata română nu mai avea cum să facă faţă singură ofensivei germane din cauza pierderilor de vieţi omeneşti cauzate de tifosul exantematic. La acestea se adăuga anarhia pe care cei 1 milion de soldaţi ruşi căzuţi sub vraja ideologiei bolşevice o răspândeau peste tot. Astfel, pacea a fost văzută ca ultima soluţie pentru salvarea a ceea ce mai putea fi salvat. Istoricul Sorin Cristescu de la Universitatea ”Spiru Haret” din Bucureşti a arătat circumstanţele europene în care s-a produs ieşirea Rusiei din război şi încheierea celor două păci succesive: ”Ieşirea Rusiei din război în urma victoriei loviturii de stat bolşevice de la 7 noiembrie 1917 a determinat începerea unor tratative de pace, aşa cum fusese prevăzut. Lenin a fost adus din Elveţia de către germani, din Elveţia a reuşit să ajungă în Rusia prin Suedia şi Finlanda tocmai cu acest scop: de a face o lovitură de stat care să preia puterea şi să încheie pacea separată, pentru ca germanii să se poată deplasa din Rusia în Franţa şi să câştige războiului. Pe 3 martie 1918 s-a încheiat pacea de la Brest-Litovsk şi la Buftea-Bucureşti, în final, la palatul Cotroceni s-a semnat pacea pe 7 mai 1918 cu România. A fost o pace înrobitoare care a luat frontiera montană şi dată Austro-Ungariei. Dobrogea devenea un condominiun germano-bulgar, României îi era lăsată doar o cale de acces. Petrolul era arendat pe 90 de ani, condiţiile de pace au fost, într-adevăr, înrobitoare.”

Prin pacea de la Buftea-Bucureşti, România trebuia să cedeze Bulgariei Dobrogea de sud sau Cadrilaterul şi chiar o parte a Dobrogei de nord care nu aparţinuse Bulgariei niciodată. De asemenea, România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munţilor Carpaţi. Ca o slabă compensaţie acordată României, deşi nu era inclusă în tratatul de pace, Puterile Centrale acceptau ca Basarabia să se unească cu România. Calculul era simplu: Puterile Centrale nu doreau ca populaţia României să le fie ostilă pentru pierderile teritoriale şi concesionarea resurselor.

Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României în vara anului 1918, dar nu a fost niciodată promulgat de Regele României Ferdinand I. Din fericire, prevederile tratatului au fost valabile numai 6 luni deoarece la sfîrşitul lunii octombrie 1918 guvernul condus de Alexandru Marghiloman le-a declarat nule, România reluând ostilităţile. În ciuda aparenţelor, crede Sorin Cristescu, tratatul de pace de la Bucureşti a fost unul bun pentru România. ”Dar trebuie să menţionăm că oricât de înrobitoare au fost condiţiile, pacea de la Buftea-Bucureşti este o mare victorie diplomatică a Antantei, constatată ca atare şi în Parlamentul german. Acolo s-a spus că ”din acest moment nimeni nu mai poate sta la masa tratativelor cu noi.” S-a văzut că Puterile Centrale, liderii lor, erau o bandă de tâlhari, de răufăcători, care jefuiau pe cei învinşi şi niciodată diplomaţii de atunci ai Puterilor Centrale n-au mai putut sta la aceeaşi masă cu altcineva. Intraseră şi SUA în război şi politica americană spune că adversarul meu nu va fi niciodată partenerul meu de negociere, adversarul meu este un infractor de drept comun şi dacă pun mâna pe el îl dau pe justiţiei. Ideea ca lideri ai Puterilor Centrale să mai negocieze cu cineva căzuse definitiv. Bineînţeles că în Franţa au apărut afişe în care se scria ”uite cum arată pacea făcută de Puterile Centrale!” şi ”Vor pace? Da, dar întâi să-i învingem!” Vaincre d’abord!” Pe cât de dezastruoase au fost condiţiile păcii pentru noi, pe atât de mare fost înfrângerea diplomatică şi pierderea de credibilitate a diplomaţiei germane.”

Sorin Cristescu afirmă că pierderea credibilităţii germane începuse chiar mai devreme de anul 1918: ”Aceasta se întâmplase în 1918. În 1914, atunci când a apărut pe prima pagină a ziarelor că Bethmann-Hollweg, cancelar al Germaniei, a răspuns declaraţiei de război a Angliei cu cuvintele ”ne declaraţi război pentru un petic de hârtie?”, toţi au spus că pentru diplomaţia germană tratatele sunt petice de hârtii fără valoare. Tratatul care garanta neutralitatea Belgiei fusese semnat în 1831 de reprezentanţii Angliei, Franţei şi Prusiei. După cucerirea Bucureştiului de pe 6 decembrie 1916, pe 12 decembrie o ofertă de pace, nu foarte precisă, a fost trimisă Antantei din partea Puterilor Centrale. Răspunsul a venit câteva zile mai târziu. Antanta spunea că nici vorbă de pace nu putea fi, că oferta venea de la nişte oameni care credeau că vor fi învingători în 3 luni şi după 2 ani de luptă îşi dădeau seama că nu-şi vor atinge obiectivele niciodată. Finalul a fost cele două păci, de la Brest-Litovsk şi Bucureşti, care a scos pur şi simplu diplomaţia germană din rândul unor parteneri posibili de negociere.”

Ca în orice final fericit, România a fost în tabăra învingătorilor la sfârşit. Iar tratatul de pace de la Buftea-Bucureşti a fost o amintire urâtă care însă nu a fost ştearsă.