Economia planificată şi instituţiile sale

Modelul economic marxist afirma că economia planificată sau dirijată putea prevedea şi evita crizele capitalismului. Sistemul economiei dirijate de către stat a fost o piesă de rezistenţă a regimului.

Steliu Lambru, 17.04.2017, 10:31

Modelul economic marxist afirma că economia planificată
sau dirijată putea prevedea şi evita crizele capitalismului. Sistemul economiei
dirijate de către stat a fost o piesă de rezistenţă a regimului. După
instalarea primului guvern comunist în România, pe 6 martie 1945, PCR a început
să pună în practică acest sistem. Ritmul de trecere de la o economie liberă de
piaţă la una centralizată şi planificată a fost unul care a durat câţiva ani,
însă cu obiective bine definite şi îndeplinite.

În
practică, însă, economia planificată nu numai că nu a reuşit ce şi-a propus,
dar a însemnat îngrădirea libertăţii ei şi o rigidizare care au dus-o,
finalmente, la faliment. Începutul a fost făcut prin naţionalizare sau
confiscare a mijloacelor de producţie, după care teoria economică marxistă şi
consilierii sovietici au continuat. Instituţia de bază a fost Comitetul de Stat
al Planificării al cărei preşedinte avea rang de ministru.

În anii 1950, Anton Moisescu a fost
preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării. Intervievat în 1995, el îşi
aducea aminte de unele măsuri care trebuia să îmbunătăţească economia dirijată: Activitatea mea de la
Comitetul de planificare punea problema reechilibrării dezvoltării ramurilor
economice ale ţării care erau dezechilibrate, mai ales de acel canal care ne
consuma foarte mult, Canalul Dunărea – Marea Neagră. Din punct de vedere
economic el nu era justificat, toată lumea ştia că-i numai justificat din punct
de vedere strategic, de pe vremea lui Stalin. Şi atunci ni s-a dat sarcina de a
face un studiu temeinic şi propuneri pentru această reechilibrare a economiei
naţionale. Rezultatul acesteia a fost oprirea pentru moment a unor întreprinderi,
a unor investiţii care nu erau în momentul ăla neapărat necesare. Se punea şi
problema podului ăstuia de la Giurgiu care nu era necesar României, legătura
între noi şi Bulgaria. Era mai mult în interesul bulgarilor şi sovieticilor
pentru că acest pod făcea legătura directă între Bulgaria şi Uniunea Sovietică
şi între Bulgaria şi restul Europei. Din punct de vedere economic, nouă ne
folosea prea puţin şi România avea mari cheltuieli acolo. Nu s-a putut să
sistăm lucrările pentru că era pe terminate, nu mai era mult de lucrat la el.
În schimb, s-a hotărât oprirea canalului Dunăre-Marea Neagră la care sovieticii
ţineau, deşi murise Stalin.

Proiectele
nefezabile din punct de vedere economic dar importante din punct de vedere
politic, precum Canalul Dunăre-Marea Neagră, au îngreunat semnificativ
funcţionarea chiar a unei economii planificate. Aceasta din cauza urmăririi
altor obiective decât eficienţa. Anton Moisescu: Pe baza acelui studiu făcut de noi a început o discuţie, au
intervenit sovieticii. Atunci încă mai erau consilieri sovietici şi, din
păcate, mai era şi armata roşie în România. Sovieticii mai aveau încă un cuvânt
greu de spus aici la noi. Şi ei au trimis o comisie centrală să facă o analiză.
Ei, în loc de analiză, au făcut o anchetă. Şi până la urmă au vrut să arunce
vina pe noi că suntem incompetenţi, cu acel studiu. Partidul şi guvernul de
atunci, conducerea, n-a acceptat această concluzie şi construcţia canalului tot
a încetat pentru că noi, din calculele făcute, ajunseserăm la concluzia că încă
treizeci de ani după terminarea lui nu va fi rentabil pentru România în
condiţiile de atunci. Astăzi, canalul are o importanţă mai deosebită după
celelalte deschideri care s-au făcut pe Dunăre şi cu timpul va începe să fie
rentabil, pentru că nici acum nu e rentabil. Este o legătură cu întreaga Europă
pe calea apei, pe Dunăre, dar atunci nu era. Conducerea noastră de atunci nu
şi-a retras hotărârea, în schimb a trebuit să facă concesii comisiei sovietice
şi să înlocuiască întreaga conducere a Comitetului Planificării. Întâi i-a
înlocuit pe toţi vicepreşedinţii şi apoi l-a înlocuit şi pe Miron
Constantinescu care era preşedinte.

Economistul şi profesorul Costin
Kiriţescu, intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română
în 1994, crede că, în condiţiile unui regim politic autoritar precum a fost cel
comunist, o economie planificată şi dirijată avea nevoie de o instituţie precum
Comitetul de Stat al Planificării:
Comitetul de Stat al Planificării a fost un organism necesar pentru o
economie dirijată, centralizată, cum era economia românească. Un centralism din
ăsta nu poate să funcţioneze decât cu un plan, şi Comitetul de Stat al
Planificării elabora acest plan. Însă viaţa economică este aşa de complexă,
sunt atâtea necunoscute încât nici cei mai buni planificatori nu reuşesc să
cuprindă întreaga viaţă economică. Aşa încât planificarea, planul de stat, este
una, şi activitatea economică pe teren este alta. Şi de aici au apărut
anumite conflicte, uneori devenite politice pentru că se considera că nu s-a
realizat planul pe anumite segmente ale lui din cauza duşmanului de clasă, care
se opunea realizării planului. Însă aşa, ca o concluzie, Comitetul de Stat al
Planificării a fost o organizaţie inerentă sistemului economic dat. Rezultatele,
în ansamblu, au fost din ce în ce mai slabe, până când s-a ajuns la situaţia
dinainte de Revoluţia din ’89, când această activitate slăbise aşa de mult
încât diferenţa între birourile planificatorilor şi realitatea de pe teren erau
atât de diferite încât s-a ajuns la criză. Criza care a premers Revoluţia.

Experimentul
economiei planificate în România s-a încheiat în 1989. Deşi între 1945 şi 1989
dezvoltarea multor sectoare economice a fost impulsionată, ele s-ar fi putut
face cu costuri mai mici decât le-a făcut economia planificată.