Regimul comunist şi intimidarea presei libere

Este binecunoscut că regimul comunist şi nomenclatura sa nu suportau criticile. Dacă în ţară presa era cu totul aservită, presa liberă din Occident era dezlănţuită împotriva politicii sale, radio Europa liberă fiind vârful de lance.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 24.04.2017, 11:25

Este
binecunoscut că regimul comunist şi nomenclatura sa nu suportau criticile. Dacă
în ţară presa era cu totul aservită, presa liberă din Occident era dezlănţuită
împotriva politicii sale, radio Europa liberă fiind vârful de lance. Nu puţine
au fost cazurile de intimidare a jurnaliştilor de acolo care îşi făceau meseria
cu onestitate, unele voci susţinând chiar că de moartea unora dintre ei fiind
responsabil regimul de la Bucureşti.

Stabilită
în Franţa la sfârşitul anilor 1940, jurnalista, scriitoarea şi criticul literar
Monica Lovinescu a fost realizatoare, împreună cu soţul ei Virgil Ierunca, a
emisiunii culturale Teze şi antiteze la Paris, difuzată de Europa liberă. În
comentariile lor, cei doi atacau deschis regimul comunist de la Bucureşti.
Într-o înregistrare din 1998 realizată de Centrul de Istorie Orală din
Radiodifuziunea Română, Monica Lovinescu îşi amintea de moartea suspectă a
directorilor serviciului român: Directorii au fost Dimitrie
Ionescu, Nöel Bernard, Mihai Cismărescu, Vlad Georgescu şi, în final, Nicolae
Stroescu, dintre care idealul era Noel Bernard. Cred că a fost un şef de secţie
la Radio cum n-a mai fost altul. Al doilea ca el n-a mai fost! Era de o
activitate şi de o pasiune, de o rapiditate de gîndire şi de reflecţie
excepţionale. Noel Bernard a rămas director pînă la moarte, în continuare a
fost Mihai Cismărescu, un om fin, de mare-mare calitate, eseist. Foarte curios,
la un moment dat, la Europa liberă directorii au început să moară, rînd pe
rînd, de cancer. Noel Bernard credea că a fost iradiat, Mihai Cismărescu la fel
şi Vlad Georgescu, un istoric de bună valoare. Un director adjunct, cum era
Preda Bunescu, a murit şi el într-un mod foarte suspect. Era complet alergic la
ouă şi deci nu mânca niciodată ou, nici urmă de ou, nici prăjitură în care erau
ouă. Şi a fost găsit mort în apartamentul lui, după 3 zile de week-end, după ce
au văzut că nu vine la radio. La autopsie, sângele lui era plin de ouă. Moartea
a fost considerată suspectă dar ştiţi cum sunt autorităţile de tip american,
foarte-foarte prudente.

Împotriva
Monicăi Lovinescu regimul a folosit câteva metode de a o reduce la tăcere.
Prima a fost calomnia: Au
început prin atacuri în presă, pur şi simplu, foarte violente şi au început de
foarte multă vreme, înainte chiar de apariţia Europei libere au început aceste
articole împotriva noastră, împotriva lui Virgil. La început, erau numai
împotriva lui atacuri formulate de la Bucureşti de G. Călinescu şi Zaharia
Stancu. Pe urmă, în atacuri la adresa noastră se specializase Glasul patriei,
se specializase Săptămâna lui Eugen Barbu şi au fost 3 ani, la un moment dat,
de serial de atacuri de presă numai împotriva grupului de la Paris. Securitatea
avea o anumită tehnică, tactică mai curând spus, pe care o credea foarte
inteligentă. Trimitea tot felul de … nu ştiu cum să le spun?, poate
scriitori sau intelectuali, la Europa liberă de la München pentru a spune
că emisiunea de la München ar fi fost bună dacă n-ar fi nebunii ăia de la
Paris, adică eu şi Ierunca. Au încercat să distrugă aceste emisiuni pariziene
cum au putut, cu toate intrigile pe care le-au băgat. Numai că nouă ne spunea
imediat directorul care era atunci în funcţie. Aşa că asta era prima formă de
exprimare.

În urma refuzului ei de a înceta,
regimul comunist a mărit miza. A trecut la corecţia fizică. Monica Lovinescu: Când s-a văzut că nu se mai
poate, au trecut, mai ales după ce consacrasem aproape toate emisiunile prin
1977 mişcării Goma, au trecut la atac direct, adică fizic. În noiembrie 1977,
cu o zi înainte de sosirea lui Paul Goma la Paris, pe 18 noiembrie, mai exact,
mă aşteptau doi palestinieni. Din cartea lui Pacepa am aflat că erau palestinieni,
păreau tuciurii. Şi mi-au cerut să intru în casă, că aveau un mesaj pentru
mine. Mi s-a părut suspect pentru că mi s-au adresat cu formula madam
Monica şi aici apelativul madam nu se foloseşte cu prenumele. Aşa că
mi-am dat seama de poveste şi nu le-am dat drumul înăuntru. Când au văzut, au
început să mă lovească în cap. Am căzut, am leşinat, am tras un ţipăt, a venit
cineva de pe stradă să mă ajute. Ei au fugit, cel care a sărit în ajutorul meu
a fugit după ei, dar nu i-a mai putut găsi. Eram căzută pe jos, cu puţin sânge
şi am fost dusă la spital. M-am trezit după câteva ore, când mi se făcea
radiografia. Am stat în spital doar 5 zile pentru că vroiam să fiu neapărat la
conferinţa de presă a lui Paul Goma unde toate lucrurile astea au fost spuse.
Nu era din pricina lui Paul Goma, evident, dar momentul fusese ales pentru ca
generalul Pleşiţă să poată să-i spună lui Paul Goma, înainte de a-i da drumul
să plece în Franţa: Vei avea un semn, sosind la Paris, pentru a vedea că
braţul revoluţiei este lung! Am scăpat doar cu nasul oarecum spart, cu faţa şi
braţul umflate. După aceea, au trimis în 1983 un agent care îşi spunea Bistran,
habar n-am de numele lui, ca să-l omoare pe Virgil. Atunci a intervenit poliţia
franceză, alertată de poliţia germană, şi acest Bistran s-a predat.

Intimidarea presei a fost o practică larg folosită de regimurile
totalitare pentru a-şi reduce la tăcere oponenţii. Când presa liberă suferă
persecuţii este sigur că regimul respectiv are o mare problemă cu opiniile
diferite de ale sale.