Trupele de paraşutişti ai armatei române

Arma parașutiștilor este una relativ nouă în istoria militară, ea fiind legată de dezvoltarea aviației. Parașutiștii români au o istorie sinuoasă, ei fiind înființați în 1941.

Steliu Lambru, 08.01.2018, 13:31

Arma parașutiștilor este una relativ nouă în istoria militară, ea fiind legată de dezvoltarea aviației. Parașutiștii români au o istorie sinuoasă, ei fiind înființați în 1941. În 1944, la cererea Comisiei Aliate de Control dominată de sovietici, parașutiștii români au fost desființați. În 1950, arma s-a reînființat și în 1980 efectivele ei au fost mărite în timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu. În timpul revoluției anticomuniste din decembrie 1989, parauștiții din regimentul de la Boteni, aflat la 160 de kilometri nord-vest de București, au dat jertfe de vieți pentru victoria finală. Plutonul de execuție a celor doi Ceaușești a fost format din trei parașutiști de la Boteni, un ofițer și doi subofițeri. După aderarea României la NATO, trupele de parașutiști au fost reduse numeric și redimensionate în conformitate cu standardele Alianței.

În 1997, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a avut șansa să-l intervieveze pe Gheorghe Angelescu, unul dintre primii tineri care au intrat în trupele de parașutiști. Acesta povestea cum a intrat în viitoarele trupe de elită ale armatei române: “Ca orice tânăr, am fost atras de idee, numai că de la idee la faptă era distanţă, întrucât eu nu aveam vârsta. Aveam un vecin, pe şeful de cabinet de la Ministerul de Război, era un adjutant, m-am dus la el fără ştirea părinţilor, şi i-am zis că îl roagă mama să mă ajute. Mi-a zis să-i duc actul de naştere şi o cerere şi să le depun la minister, pentru dispensă de vârstă. Către 1 noiembrie, cu câteva zile înainte, am fost anunţat că mi s-a aprobat dispensa de vârstă. Eu am plecat la şcoală, eram la liceu, m-am dus la gară, m-am urcat în tren şi m-am dus la aerostaţie care era prima haltă după Pantelimon, în est. Acolo, în pădure, era o unitate de aerostaţie, de fapt o unitate de baloane, dar care nu se mai foloseau, nici nu mai erau acolo. Mai erau decât nişte bătrâni care făceau pază.”

Gheorghe Angelescu a intrat într-un program strict de instrucție și de cursuri. Ca orice școală, și cea a parașutiștilor combina pregătirea fizică cu pregătirea intelectuală: ”În afara pregătirii militare obişnuite, cunoaşterea armamentului, mânuirea armamentului, se punea foarte mult accent pe sport, făceam mult sport, pentru căpătarea, la început, a unei condiţii fizice, apoi pentru menţinerea ei. Mai era o serie de cursuri speciale, făceam foarte multe aplicaţii de noapte, obişnuinţa cu noaptea, chiar ajunsesem să cred că eu văd mai bine noaptea decât ziua, făceam orientări în pădure. Ne scotea cam des noaptea, când ne era somnul mai dulce, indiferent că era iarnă sau vară. Cum am început în noiembrie, tot greul instrucţiei a fost pe timp de iarnă. Se făceau marşuri de câte 15-20 de kilometri pe noapte, cu tot armamentul. Aveam pistol-mitralieră, pistol Beretta, aveam un cuţit şi cu ăsta am avut ore întregi de cursuri pentru mânuire, pentru aruncare, pentru folosirea nu numai a lamei, ci şi a tocului. Aveam ghete speciale, cu trei rânduri de cauciucuri, aveam bocanci ca lumea şi aveam jambiere de piele, ciorapi şi nu obiele, cum aveau ceilalţi.”

Una dintre cele mai importante părți ale instrucției parașutiștilor era saltul cu parașuta. Gheorghe Angelescu își amintea despre acel moment atât de așteptat de orice parașutist: ”Salturile cu paraşuta au început în vara lui 1944. Noi am avut instructori pe cei care au fost în prima serie. Dacă aveai un minim de trei salturi cu paraşuta, primeai gradul de sergent şi brevetarea de paraşutist. Toţi cei care erau din prima serie sigur că erau brevetaţi sergenţi, şi numai noi ştim ce am păţit cu ei, ce ne-au făcut. Retroactiv, zicem că era bine, dar pe atunci îi înjuram de mama focului. Până la 23 august 1944 aveam vreo 8 salturi cu parașuta din Junkers-ul nostru pe care-l aveam pentru salturi. Noi aveam o singură paraşută, pe care luni de zile am învăţat să o pliem, pentru că fiecare trebuia să-şi plieze paraşuta. Nu puteai să-ți lași viața pe mâna altuia, cum îţi aşterneai, aşa dormeai. Pregătirea pentru salt era destul de dură, noi aveam o groapă cu nisip şi o machetă de scândură, cu nişte ferestre care închipuiau uşa avionului, de pe care săream în groapa cu nisip. Am sărit şi de la 5 metri. În ‘44-’45 am fost pe la bunici și m-au pus să repar nu ştiu ce pe casă. M-am suit pe o scară, şi de acolo am sărit jos. Au început să se crucească oamenii dar pentru mine era o obişnuinţă.”

După ce România a fost ocupată de sovietici au început rechiziționările. Iar parașutiștii au fost desființați, bunurile lor fiind considerate capturoi de război. Gheorghe Angelescu: “Ne-au spus că avionul Junkers trebuie să plece, este de fabricaţie nemţească, deci e considerat captură de război. La fel, paraşutele au trebuit predate, le-au luat armata rusă. S-au predat paraşute, pistoale mitralieră nemţeşti, tot ce era nemţesc trebuia predat fiind considerat captură de război. Nu ştiu ce au făcut cu avionul, că era o droaşcă de avion, dar, mă rog, în timpul războiului aşa cum ne căra pe noi putea să ne care şi pe alţii.”

Tentația zborului va fi mereu însoțită și de cea a saltului în gol. Iar prașutiștii armatei române au avut performanțe notabile, în rândurile lor remarcându-se și o parașutistă, campioana mondială Smaranda Brăescu.