Ecouri ale destalinizării în România

În 1956, la 3 ani de la moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, noul lider sovietic Nikita Hruşciov condamna excesele politicii duse de acesta şi cerea o politică nouă.

Steliu Lambru, 05.02.2018, 14:30

În 1956, la 3 ani de la moartea lui Iosif Vissarionovici
Stalin, noul lider sovietic Nikita Hruşciov condamna excesele politicii duse de
acesta şi cerea o politică nouă. Discursul său, cunoscut ca raportul la cel
de-al XX-lea congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice desfăşurat în
luna februarie, raport rămas secret, a fost considerat începutul
destalinizării. Hruşciov denunţa practicile prin care fuseseră comise crime
îngrozitoare, printre cei ucişi numărându-se membri devotaţi ai partidului, a
căror fidelitate faţă de Stalin fusese dincolo de orice dubiu. Însă Raportul
lui Hruşciov demasca doar crimele lui Stalin comise împotriva activiştilor de
partid şi de stat, nu şi a crimelor în masă ale stalinismului.

Însă Raportul lui Hruşciov a fost
primit diferit în ţările lagărului socialist. În timp ce unele au început timid
o politică de mici reforme, altele s-au menţinut pe linia dură a socialismului
fără să liberalizeze cursul pe care se angajaseră după 1945. Revolta
anticomunistă a Ungariei din toamna anului 1956 a fost un exemplu folosit de
contestatarii destalinizării începute de Hruşciov pentru a arăta la ce putea
duce o relaxare a politicilor socialismului. În România, ecourile discursului
lui Hruşciov au fost contradictorii, liderul stalinist Dej păstrându-şi poziţia
în detrimentul contestatarilor săi, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi.

Centrul
de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a înregistrat în 2002 mărturia lui Ştefan Bârlea,
tânăr activist în 1957, responsabil cu problemele tineretului, care a
participat la şedinţa de discutare a poziţiilor de contestare a lui Dej
exprimate de Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Conform lui Bârlea, şedinţele
Biroului Politic cu măsuri organizatorice erau unele strict interne la care nu
participau decât membrii Biroului. La a doua şedinţă am participat eu, nu a venit Gheorghiu-Dej, dar a fost
Nicolae Ceauşescu, care a prezidat lucrările. Au mai fost, din câte îmi
amintesc, Constantin Pârvulescu şi încă trei-patru dintre oamenii de bază. Şi
s-a redat toată situaţia şi de ce s-au adoptat aceste măsuri, era prezentă
inclusiv Liuba Chişinevschi, soţia lui Iosif Chişinevschi, care era implicată
în acest conflict. Cei doi contestatari, Constantinescu şi Chişinevschi, nu au
fost prezenţi. A prezentat Ceauşescu şi a completat Pârvulescu, a fost şi
Alexandru Moghioroş şi l-am uitat pe actorul principal Petre Borilă. Fusese o
discuţie la Moscova, după cultul personalităţii lui Stalin pe care l-a demascat
Hrusciov, şi la acea şedinţă participaseră Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu,
Iosif Chişinevschi şi Petre Borilă. Sigur că acolo s-au prezentat lucrurile pe
larg, aşa cum au apărut şi la Congresul XX al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice, şi problema cultului personalităţii. Ei doi, Constantinescu şi cu
Chişinevski, erau de părere că probleme legate de cultul personalităţii existau
şi în România. Potrivit regulii de atunci, după orice vizită în străinătate
trebuia să se facă o informare în Biroul Politic şi, după caz, şi Comitetului
Central. Se pare că Constantinescu şi Chişinevschi nu i l-au spus direct în
faţă lui Gheorghiu-Dej. Cei doi au început să susţină că şi Gheorghiu Dej a
procedat la cultul personalităţii, că şi la noi în ţară se manifestau aceste
tendinţe. Lucruri pe care Borilă nu le-a acceptat, chiar le-a respins.

Lupta
pentru putere la vârful partidului era acerbă, însă nu se mai purta în termenii
lichidării fizice, aşa cum fusese în timpul vieţii lui Stalin. Intelectualul
Miron Constantinescu şi companionul său Iosif Chişinevschi aveau să plătească
numai cu înfierarea şi cu excluderea. Ştefan Bârlea. Atunci, cei doi, fără ştirea lui Gheorghiu-Dej, s-au dus să-şi facă adepţi
în Biroul Politic, unul l-a vizitat pe Constantin Pârvulescu, altul l-a vizitat
pe Moghioroş încercând să le strecoare această idee. Evident, nu s-au înţeles
şi s-a ajuns la un moment dat la discuţie în Biroul Politic. Gheorghiu-Dej
apărea că a fost pus într-un fel sau altul în faţa unui fapt oarecum împlinit
sau se intenţiona să fie pus în faţa unui fapt împlinit. Atât Pârvulescu cât şi
Moghioroş au respins aceste lucruri şi în Biroul Politic au acţionat ca atare.
Şi atunci, cei doi au rămas izolaţi. Miron Constantinescu mai avea nişte poliţe
de plătit lui Gheorghiu-Dej, el se exprimase cândva ireverenţios la adresa lui
chiar în faţa lui Stalin când s-au dus pentru problema înlăturării Anei Pauker.
Gheorghiu-Dej a reacţionat destul de violent şi foarte serios şi s-a hotărât să
se pună această problemă în discuţia plenarei Comitetului Central. Tânărul
Ceauşescu ne-a comunicat că s-a hotărât ca Miron Constantinescu şi Iosif
Chişinevschi să prezinte în plenara Comitetului Central cum au gândit acest
raport pentru Biroul Politic, cu toate concluziile şi cu toate lucrurile
respective. Cu alte cuvinte, a fost un fel de autodemascare în plenara
Comitetului Central. Şi plenara Comitetului Central a luat hotărârea ca să-i
scoată din Comitetul Central, din toate funcţiile respective. Miron
Constantinescu a fost un colaborator apropiat al lui Gheorghiu Dej şi a avut
funcţii importante în partid, în grupul sovietic care venise în ţară. A fost de
fapt o luptă de putere pe care Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi s-au
străduit în decursul timpului ca să apară în postura de lideri reali. Şi
abilitatea lui Gheorghiu-Dej a fost ceva mai mare.

Ecourile
destalinizării în România au fost slabe, poziţia liderului maxim Gheorghe
Gheorghiu-Dej menţinându-se intactă. Cel mai important efect al destalinizării
a fost plecarea trupelor sovietice în 1958, fără însă o importanţă capitală
pentru evoluţia ulterioară a României.