Refacerea României după război

Omenirea se reface greu după un război. În afara distrugerilor materiale, oamenii trebuie să se vindece după traumele pierderilor celor dragi, ceea ce necesită un timp mai îndelungat.

Steliu Lambru, 04.06.2018, 14:09

Omenirea se reface greu după un război. În afara distrugerilor
materiale, oamenii trebuie să se vindece după traumele pierderilor celor dragi,
ceea ce necesită un timp mai îndelungat. Din fericire, mobilizarea pentru
înlăturarea urmărilor războiului și presiunea generațiilor care vin din urmă fac
ca până la urmă orice obstacol să fie depășit, în cele din urmă.

Dar
traumele războiului devin cu mult mai greu de trecut atunci când o societate
care încearcă să se vindece nu este așezată pe fundamente juste. Regimul
comunist instaurat pe Armata Roșie în toate țările Europei Centrale și de Est a
căutat să refacă societățile pe care le-a ocupat prin violență, prin reprimarea
celor care aveau o altă opinie. Așa s-a întâmplat și în România care s-a
refăcut mai greu decât orice altă țară neocupată de sovietici, deși a suferit
distrugeri de război mai reduse. La jumătatea anilor 1940, când totul era fluid
și oamenii încercau să-și refacă viețile, noul guvern comunist era depășit de
dificultățile administrării refacerii postbelice. Din cauza incapacităților
oamenilor fără experiență politică și administrativă puși în funcții pentru
obediența de care dădeau dovadă, guvernul a îngreunat considerabil și așa
marile dificultăți existente.

Principalele
lipsuri erau cele alimentare, încălzirea populației și mobilitatea urbană.
Ștefan Bârlea era un tânăr ca oricare altul, elev de liceu în anii 1940. Mai
târziu, avea să ajungă în ierarhia superioară de partid. Intervievat în 2002 de
Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, el își amintea de
dificultățile cotidiene cu care se confruntau bucureștenii și, asemenea lor,
toți locuitorii marilor orașe. În
’46 începuse să existe probleme enorme cu aprovizionarea, de altfel din ’45. Era
o nenorocire cu transporturile, cu aprovizionarea, cu viaţa de zi cu zi,
combustibilii. În ’46 începuse să-şi dea drumul şi activitatea economică, aşa
cum era ea, capitalistă, cooperatistă, privată, că de stat nu mai vorbesc… Era
deja împinsă de la spate cu toate mijloacele şi locurile de muncă începuseră să
fie ocupate, toată populaţia fusese fugită în timpul războiului revenise la
matcă, şcolile funcţionau şi singurul lucru şi cel mai greu erau mijloacele de
transport. Era inimaginabil, eu spun numai în câteva cuvinte, dar cine a trăit
perioada respectivă a înţeles ce înseamnă urmările unui război.

Transportul public din București
constituia un tablou dezolant. Condițiile de călătorie erau greu de imaginat și
nu de puține ori se petreceau adevărate tragedii. Ștefan Bârlea. Tramvaiele circulau şi cu
oameni agăţaţi şi de tampoane şi de uşi, de scări. În ’45, o parte importantă
din lume, din oamenii Bucureştiului, fuseseră refugiaţi, și care au revenit după
aia. Până şi-au găsit oamenii locul şi s-a stabilizat activitatea a venit şi
iarna mai devreme. În ’45 se aştepta la tramvaie nu 5-10 minute, ci o jumătate
de oră până venea un tramvai. Erau puţine. Noi eram în cartierul Ghencea şi
făceam școala la Lazăr, în centru, mulţi copii din cartierul 13 septembrie
mergeau în centru. Trebuia să mă scol cu o oră-două înainte ca să pot să încerc
să prind un tramvai. Şi cum tramvaiul trecea prin fața casei noatre şi se
întorcea, capătul tramvaiului era la o staţie-două, luam tramvaiul invers, spre
capăt. Ajungeam acolo şi până ajungea la mine în staţie era deja plin. Mai
oprea o dată la Antiaeriană, iar de la stația Petre Ispirescu nu se mai putea sta
decât pe tampoane. Erau nişte table pe tampoane, pe tabla aia şedeau oamenii. Unii
au mai şi murit, au mai căzut de pe ele, s-au întâmplat fel de fel de
accidente, asta era ceva curent. Asta era problema numărul 1 a zilei, cum începeai
munca, școala şi aşa mai departe. Vara, nu mai spun că ne duceam şi pe jos de acasă,
din Ghencea, până la Lazăr, în centru. Şi ne întorceam tot pe jos.

Aprovizionarea cu alimente era și ea
o problemă extrem de dificl de rezolvat. Guvernul și autoritățile locale au
găsit soluția cartelelor pentru a face față blocajului existent, o soluție de
urgență, total nesatisfăcătoare. Ștefan Bârlea. În ceea ce priveşte aprovizionarea cu pâine şi carne
situaţia era foarte grea. Se dădeau numai pe cartelă şi nenorocirea era că nu
venea nici carnea pentru cartelă. Pâinea mai venea, dar nici asta nu venea toată,
şi atunci închipuiţi-vă dumneavoastră că era o coadă imensă. Se scula lumea şi
la două-trei noaptea să se ducă să cumpere carne. Cea mai mare suferinţă care
am avut-o eu în viaţa mea a fost în momentul în care nu am putut să ne
înţelegem cu Ceauşescu şi a introdus nenorocitele alea de cartele şi norme de
aprovizonare de care România nu avea nicio nevoie. A fost ceva care a aruncat
România înapoi, adică la maturitate am simţit din nou vremurile copilăriei.
Ceaușescu a făcut asta, o prosite enormă: a spus că aveam o datorie externă
mare. Dar era mare relativ, de 12 sau 13 miliarde de dolari, era o datorie mult
mai modestă decât a ungurilor, a polonezilor şi a altora.

Refacerea materială a României după cel de-al
doilea război mondial a fost o mare piatră de încercare pe care societatea
românească a reușit cu greu s-o depășească. În condițiile existenței unui regim
politic democratic, fără presiunea aberantă a ideologiei comuniste, ea ar fi
trecut mult mai ușor peste ea.