100 de ani de la încetățenirea evreilor din România

Până în 1919, evreii din România nu au avut drepturi civile deoarece Constituţia din 1866 prevedea în celebrul articol 7 că numai cei de religie creştin-ortodoxă puteau fi cetăţeni români.

Steliu Lambru, 29.04.2019, 09:47

Până în 1919, evreii din România nu au avut drepturi civile deoarece
Constituţia din 1866 prevedea în celebrul articol 7 că numai cei de religie
creştin-ortodoxă puteau fi cetăţeni români. Mulţi evrei însă au contribuit la
economia, cultura şi arta române iar mulţi au luptat în armata română în
războiul pentru independenţă din 1877-1878 şi în anii primului război mondial.

Însă în 1919, la
sfârşitul primului război mondial, evreii din Vechea Românie primeau dreptul de
a fi cetăţeni ai României Mari. Tratatele internaţionale de pace obligau
România să recunoască drepturile minorităţilor naţionale care intrau în
componenţa noului stat, odată cu teritoriile locuite majoritar de români. Legislaţia
română a anului 1919 nu avea decât să consfinţească o realitate internaţională
după zeci de ani de lupte duse de organizăţiile evreieşti pentru obţinerea de
drepturi civile.

La 100 de ani de la
dobândirea cetăţeniei române, istoricul Lya Benjamin a spus povestea cetăţeniei
românilor de religie mozaică. Nu este numai povestea evreilor din România ci a
României însăşi de acum un secol. Istoria politică a evreilor în contextul românesc, istoria luptei pentru
dobândirea drepturilor politice, începe cu anul 1857 când în ajunul unirii din
1859 în România se petrec o serie de evenimente de natură politică. Inițiatorul
luptei este Iuliu Barasch, autorul unui memoriu care se prezintă în 1857
prințului caimacam Ghica. În el sunt cerute o serie de drepturi și în care se
spune că așteptăm egalitate în drepturi de care se bucură cea mai mare parte a
coreligionarilor noștri mai în toată Europa. Acea revedicare se soluționează
abia după primul război mondial, și atunci după multe ezitări și nu cu puține
restricții.

România de dinainte
de 1918 era o societate rurală, ca majoritatea celor din Europa Centrală şi de
Est, puţin urbanizată şi xenofobă. Antisemitismul românesc se înscria însă într-o
atitudine generală europeană. În ciuda intenselor campanii de sensibilizare a
opiniei publice şi a politicienilor români, statutul juridic al evreilor a
rămas neschimbat până în primăvara anului 1918 când România învinsă semna
tratatul de la Bucureşti.

Lya Benjamin:
Semnarea tratatului de pace de la București din 24 aprilie 1918 reprezintă
o piatră de hotar importantă pe lungul drum care a dus în cele din urmă la
recunoașterea egalității în drepturi civile și politice a evreilor din România.
Partea germană cerea ca în acel tratat de pace să fie inclus, printre altele,
un articol special în legătură cu acordarea drepturilor pentru minorități și un
articol, articolul 28, care îi privește în mod special pe evrei. În articol se
spune că deosebirea de confesiune religioasă nu poate exercita nicio influență
asupra stării civile și în special asupra drepturilor politice. Tot în acel
tratat se prevede decretarea unei legi potrivit căreia toți cei care nu aveau supușenie
străină, care participaseră la războaiele României, se născuseră în această
țară din părinți născuți tot aici să fie încetățeniți și să primească drepturi
egale cu românii.

Primul pas, aşadar,
se făcea puţin înainte de sfârşitul primului război mondial. Guvernul condus de
conservatorul Alexandru Marghiloman încerca să pună în aplicare prevederile
tratatului de pace însă opoziţia era puternică. Lya Benjamin: Această prevedere a tratatului
de pace dintre România și Germania, după unele presupuneri, ar fi fost la
sugestia comunității evreiești din Germania. În spiritul prevederilor acelui
tratat era adoptată legea Marghiloman în vara anului 1918 care prevedea o serie
de măsuri în legătură cu încetățenirea evreilor. Numai că prevederile sunt
destul de restrictive și destul de complicate. Uniunea Evreilor Pământeni, pe
25 iulie 1918, protestează în Parlament spunând că legea contravenea spiritului
tratatului de pace. Formularea textului legii era considerată în termeni vagi
în care nu apărea cuvântul evreu. Trebuia prezentate nenumărate acte cu
certificatele solicitanților și părinților acestora. Preşedintele Uniunii
Evreilor Pământeni Wilhelm Filderman și în general cei de la Uniunea Evreilor
Pământeni au considerat legea ca find irealizabilă, inoperantă.

Toamna anului 1918 a
adus schimbări majore în viaţa României, care de la ţară învinsă devenea ţară
învingătoare. Alexandru Marghiloman, considerat trădător, demisiona în
noiembrie 1918 şi era înlocuit de rivalul său Ionel Brătianu, iar legea
Marghiloman împărtăşea soarta celui care o concepuse. Nici legea concepută de Brătianu
nu era mai prietenoasă pentru evrei, acestora cerându-li-se multe formalităţi
pentru a primi cetăţenia română. Se ajunsese la o situaţie complet absurdă:
evreii din Basarabia, Banat, Bucovina şi Transilvania primiseră automat
cetăţenia română, nu şi cei 270.000 de evrei complet românizaţi din Vechiul
Regat. Organizaţiile evreieşti cereau ca evreilor din Vechea Românie să li se
acorde cetăţenia numai printr-o simplă declaraţie că se născuseră în România şi
că nu mai deţinuseră o altă cetăţenie. În final, Ionel Brătianu a cedat.

Lya
Benjamin: Sub presiunea
acestor proteste, Brătianu, aflat în străinătate în primăvara anului 1919,
transmite textul unei noi legi de încetățenire care, după aprecierea lui
Filderman, corespundea ca orientare generală, spunea el în jurnalul lui opțiunii
mele. De ce? Pentru că era prima lege care prevedea de fapt încetățenirea pe
baza unei declarații înaintate din partea solicitantului. Legea apare în
Monitorul Oficial din 28 mai 1919.

Dar acea lege nu a garantat soarta evreilor. În
1938, din păcate, apărea legea de revizuire a cetățeniei române care îi va lovi
mai ales pe evrei, legea care va pava drumul către Holocaust.