Regimul comunist și alfabetizarea

Unul dintre câștigurile cu care regimul comunist s-a mândrit mereu a fost acela că a lichidat analfabetismul.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 16.03.2020, 12:48

Unul dintre câștigurile cu care
regimul comunist s-a mândrit mereu a fost acela că a lichidat analfabetismul. Știința
de carte a fost una dintre obsesiile regimului care dorea să lumineze poporul
și să-l emancipeze pe individ de toate constrângerile de până atunci.
Comunismul considera că analfabetismul era unul dintre marile handicapuri pe
care le aveau clasele inferioare în comparație cu clasele mijlocii și
superioare. Însă istoricii spun că acel succes este discutabil întrucât
costurile au depășit cu mult beneficiile.

Pe 23
august 1944, România părăsea alianța cu Germania și Italia și se alătura
Națiunilor Unite. La o săptămână, pe 31 august 1944, armata sovietică intra în
București și acel moment marca o nouă cotitură în istoria contemporană a
României. Încă de la intrarea sovieticilor în România, presa comunistă și
procomunistă vorbea despre necesitatea lichidării analfabetismului. Ziarul
Scânteia, oficiosul PCR, evalua analfabetismul
la 49% în mediul rural și în orașele mici. Autorii articolelor și mai târziu liderii
comuniști prezentau tendențios acea realitate românească negând orice eforturi
anterioare de combatere a fenomenului. Comuniștii acuzau guvernele democratice
de intenționalitate, de aplicare a discriminării claselor inferioare, de
blocare a învățăturii în mediul rural.

Istoricul
Cristian Vasile de la Institutul de Istorie Nicolae Iorga din București
cercetează politica de alfabetizare dusă de regimul comunist în primii săi ani
de existență. Începând de la
finele anului 1947, pentru conducerea comunistă campania de combatere a
analfabetismului a devenit, de fapt, o parte importantă a revoluției culturale
după model sovietic. Propaganda stalinistă pretindea că în URSS nu mai existau
deloc neștiutori de carte, iar această pretenție era clamată și în România.
Mihail Roller nu a fost doar un șef al istoricilor, el a fost și un teoretician
al pedagogiei de inspirație sovietică. Are și o carte despre pedagogia
sovietică și despre cum ar trebui implementate metodele pedagogice în spațiul
românesc.

Neștiința de carte constituie o
piedică uriașă în calea atragerii oamenilor muncii la conducerea țării și la
construirea activă a socialismului și comunismului. Omul care nu știe carte se
află în afara politicii, scria un manifest al propagandei culturale care era o
retorică simplificatoare și mistificatoare. Instalarea guvernului comunist
condus de Petru Groza, pe 6 martie 1945, a deschis calea politicii de alfabetizare
a satului românesc. Ministerul învățământului și ministerul culturii urmau să
se ocupe de această politică de alfabetizare care, între altele, viza
extinderea rețelei de școli din mediul rural și deschiderea accesului pentru
toți copiii. În afara extinderii rețelelor școlare, albafetizarea se făcea prin
intermediul caravanelor cinematografice, prin propaganda vizuală, prin
expunerea de opere de artă care îndemnau la învățare. Un mijloc extrem de
eficace pentru alfabetizare a fost serivicul militar. Armata a avut și ea programe
culturale, mulți țărani au învățat în timpul serviciului militar de 3 ani să
scrie și să citească. De asemenea, minoritățile au învățat româna în timpul
satisfacerii stagiului militar. Însă alfabetizarea comunistă însemna ideologie.
Alfabetizarea dusă de politica culturală oficială avea ca scop răspândirea
învățăturilor marxist-leniniste.

Aplicarea
planurilor nu a decurs așa cum își imaginau funcționarii. În practică au
existat dificultăți, așa cum arăta Cristian Vasile. Campania de intensificare a alfabetizării, așa cum a fost
concepută de conducerea Ministerului Învățământului s-a lovit de rezerva și
chiar de ostilitatea unor învățători și profesori. Nu era vorba de faptul că
erau burghezi și că erau ostili din principiu, era vorba de chestiuni cât de
putea de banale. Mulți învățători și profesori fuseseră îndepărtați din școlile
urbane, de tradiție, și cumva retrogradați. Din motive politice au fost transferați
în mediul rural ori al orașelor mici unde erau mulți neștiutori de carte. În aceste
localități unde fuseseră transferați abuziv nu aveau locuință și același
confort și nu-și puteau îndeplini activitatea pedagogică.

Învățători tineri și neeperimentați
vor fi trimiși la țară prin mecanismul repartițiilor pentru aplicarea politicii
partidului comunist. Însă refuzul multora de a se prezenta la locul de muncă a
dus la declararea lor ca sabotori și pedepsiți. Cristian Vasile. În noiembrie 1948, când toate
problemele au fost trecute în revistă, la Cluj inspectorul-șef școlar afirma
într-un raport: în legătură cu alfabetizarea, învățătorii cer să li se
plătească ore suplimentare pentru aceste cursuri. Sunt o serie de demisii din
învățământ în legătură cu aceste încadrări, cu aceste repartizări pe care noi
le-am făcut. Sunt oameni foarte legați de localitatea Cluj și care vor să
rămână în Cluj, care nu vor să meargă în altă parte. E un mare contrast între
orașul Cluj și județul Cluj, județi nenorocit din punctul de vedere al așezării
satelor, al căilor de comunicație. 600 de profesori din orașul Cluj s-au dus la
sate și au venit cu demisia la noi. Am hotărât că cei care se duc la țară și
refuză să rămână acolo sabotează reforma și am decis să nu mai fie primiți în
alt loc și demiși.

Alfabetizarea
comunistă a însemnat bulversarea sistemului încadrărilor din învățământ, munca
voluntară neplătită, detașări abuzive și concedieri. Însă istoricii consideră
că s-a întregistrat și o creștere a nivelului educațional în timpul
alfabetizării comuniste. Au existat școli unde profesorii nu au respectat programa
școlară. Revoltele studenților din anul 1956, mulți dintre ei venind din mediul
rural, şi solidarizarea acestora cu revoluția anticomunistă din Ungaria au fost
dovezi ale faptului că alfabetizarea a mers și împotriva ideologiei și a regimului
însuși.