Este nevoie de educarea pentru cultură a elevilor?

În ultimii ani se discută foarte des şi intens despre rolul educaţiei prin cultură şi pentru cultură, despre nevoia introducerii în programa şcolară a unor cursuri în acest sens.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Luana Pleşea, 29.11.2017, 11:36

În ultimii ani se discută foarte des şi intens
despre rolul educaţiei prin cultură şi pentru cultură, despre nevoia
introducerii în programa şcolară a unor cursuri în acest sens.

La nivel general, sistemul de educaţie din România
a conţinut întotdeauna elemente de cultură. Iar noile programe pentru
învăţământul primar şi gimnazial, coordonate de Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei (ISE) în ultimii ani, vizează în mod specific capacitatea de a
sensibiliza elevii la elementele de cultură şi la diferenţele culturale dintre
diferitele identităţi culturale europene sau internaţionale, precizează dr
Magdalena Balica, director adjunct al ISE. Elevii fac cunoştinţă cu elemente
culturale la disciplinele tradiţionale – Limbă şi comunicare, elemente de artă
plastică şi coregrafie, Educaţie muzicală, dar şi la Istorie, Geografie,
Educaţie socială.

Însă, un studiu publicat în 2016 de
ISE, intitulat Arta în şcoală – concepte şi practici , evidenţiază semnalarea
şi mediatizarea slabă a artei în aproape toate mediile. Atât la nivelul şcolii,
cât şi al celorlalte instituţii publice, lipseşte o strategie de promovare a
experienţelor pe care le creează educaţia artistică. Lipsa unui plan de
dezvoltare care să urmărească în mod coerent această dimensiune, a educaţiei
artistice, este resimţită şi de profesori, şi de decidenţi.

Magdalena Balica: Este drept că dincolo
de elementele care apar în programa şcolară, practica educaţională la nivelul
şcolii poate să aducă un plus fundamental. Profesorul are la dispoziţie
programa şi manualul şcolar, dar şcoala trăieşte într-o realitate socială şi
culturală. Încurajăm iniţiativele pe care şi noi, ca Institut de Ştiinţe ale
Educaţiei, am avut ocazia să le aflăm. Sunt şcoli care de ani de zile
promovează diferite categorii de proiecte culturale la nivelul comunităţii în
care trăiesc cu ajutorul artiştilor, cu ajutorul oamenilor de cultură de la
nivel local. Cred că astfel de iniţiative pot fi promovate şi răspândite,
astfel încât să devină o practică comună şi nu doar excepţii, cum sunt în acest
moment. Ne bucurăm că în ultima perioadă apar tot mai multe ONG-uri care sunt
deschise să colaboreze cu şcoala în domeniul cultural. Este un semn foarte bun,
mai ales că şcoala nu poate face totul şi are nevoie de specialişti şi de
oportunităţi care se oferă în comunitate. Eu cred că în acest moment suntem
departe de a ajunge la o idee de generalizare a acestui tip de colaborări. Dar
este un început promiţător, care ar putea fi promovat la nivel de sistem.

Un exemplu în acest sens este cel al soţilor
Adriana şi Virgil Scripcariu. Ea este istoric de artă, el este sculptor.
Împreună, au creat o şcoală particulară în satul Piscu, judeşul Ilfov, pentru a
compensa închiderea şcolii publice din sat. Adriana Scripcariu este şi autoare
de manuale opţionale pe tema Patrimoniului cultural: În prezent, suntem la
capătul unui proiect prin care am creat un caiet educaţional despre patrimoniul
UNESCO din România. Acesta va fi implementat în câteva şcoli chiar începând cu
acest an şcolar şi va fi propus pentru disciplina opţională la gimnaziu pentru
anul şcolar următor în mai multe instituţii. Sperăm să fie bine primit, pentru
că în această perioadă tocmai asta se cere de la profesorii de gimnaziu, să
aducă un opţional interdisciplinar, pe care să-l lucreze cu copiii. Proiectele
noastre continuă, atât pe zona de creare de materiale de carte despre
patrimoniul cultural pe înţelesul tuturor, cât şi pe aceea de organizare de
workshopuri, de popularizare în şcoli a preocupărilor legate de patrimoniul
cultural.

Profesorii simt nevoia să li se ofere
un suport adecvat pentru iniţierea, organizarea şi desfăşurarea activităţilor
artistice, punând o presiune în plus pe artiştii sau operatorii culturali care
vin cu o ofertă educaţională, cărora le cer formare, potrivit aceluiaşi studiu
ISE.

Adriana Scripcariu: Trebuie să ştii să
alegi ceea ce prezinţi copiilor. Şi aici este un punct nevralgic, pentru că
generaţia de la catedră a fost ea însăşi lipsită de acest tip de educaţie
pentru patrimoniu cultural şi sensibilitate culturală. Şi atunci, este greu ca
ei să poată oferi cu discernământ aceste informaţii şi această deschidere
copiilor pe care îi formează. Dar avem speranţă că, prin munca noastră şi-a
colegilor noştri din muzee, de la alte ONG-uri, lucrurile devin puţin mai
accesibile. Ne dorim mult ca munca noastră să conteze pentru generaţiile care
vor urma.

Existenţa acestei colaborări între şcoală, ONG-uri
şi alte instituţii publice de cultură este esenţială. Dar sunt şi obstacole în
această colaborare. Magdalena Balica: Ceea ce ne lipseşte, de fapt, este un
context în care această colaborare să poată să fie valorizată. Şi cea mai mare
problemă pe care şcolile şi cadrele didactice, dar şi operatorii culturali ne-o
semnalează este aceea a resurselor insuficiente. Este, probabil, nevoie să
gândim politici care să sprijine mai mult această colaborare între actorii
culturali şi şcoală, astfel încât să vorbim despre o intervenţie coerentă. Ce este clar este că şcoala nu poate face
totul şi nu poate face singură lucruri care ţin de implicarea elevilor în
comunitate, în viaţa socială, inclusiv din perspectivă culturală.

Încheiem cu o concluzie a cercetării ISE: O observaţie importantă, relevantă în mai
multe planuri de dezvoltare a educaţiei pe termen scurt, mediu şi lung, se
referă la importanţa educaţiei artistice şi culturale în discursul public:
educaţia pentru valorile artistice şi culturale nu poate fi făcută dacă, la
toate nivelurile de intervenţie ale instituţiilor publice, nu se manifestă clar
voinţa/capacitatea de a le promova.