Pelerin în secolul 21
Nu există religie a lumii – că este budism, hinduism, islam ori iudaism – care să nu aibă cel puţin un mare pelerinaj al ei.
Roxana Vasile, 17.11.2021, 16:15
Nu există religie a lumii – că este budism, hinduism, islam ori iudaism – care să nu aibă cel puţin un mare pelerinaj al ei. Cât despre creştinism, acesta abundă în astfel de manifestări ale credinţei. Ierusalim, Roma, Santiago de Compostela, Lourdes, Grecia cu ale sale Meteora, Eghina, Nea Makri, Evia sau Munte Athos sunt doar câteva din renumitele locuri de pelerinaj ale lumii creştine.
În România, majoritar ortodoxă, sezonul anual al celor mai importante pelerinaje s-a încheiat, prilej pentru a sta de vorbă despre acest mega-fenomen deopotrivă religios şi social, la care iau parte zeci, poate, sute de mii de oameni, cu Mirel Bănică – cercetător ştiinţific ȋn domeniul socioantropologiei religiilor din cadrul Academiei Române. L-am rugat, pentru început, să treacă în revistă cele mai importante pelerinaje românești:
ʺFiecare pelerin – iar printre ascultătorii dumneavoastră sunt convins că sunt mulţi care au fost în pelerinaj – are propria lui preferinţă. Avem voie să spunem asta, nu suntem teologi, oamenii iubesc mai mult un sfânt decât altul, au propria lor chimie. Dar încerc, totuşi, o mică clasificare. Cele mai importante pelerinaje ar fi cel de la Iaşi şi cele de la Bucureşti, care, în anii buni, înainte de Covid, adunau zeci, sute de mii de oameni. După aceea, mai este pelerinajul de la Nicula, care este pelerinajul Ardealului. Mai sunt pelerinajele locale, dar foarte cunoscute, cum ar fi cele de la Curtea de Argeş – la Sfânta Filofteia, pelerinajul de la mânăstirea Cernica – la Sfântul Calinic şi un pelerinaj relativ nou pe harta României, are cam zece-doisprezece ani, nu mai mult, este cel legat de locul special de la Prislop, unde se află mormântul părintelui Arsenie Boca.ʺ
În pelerinajul catolic, tributul pe care un pelerin îl plăteşte sacrului este geografic – merge foarte mult pe jos: este cazul, de pildă, al celebrului Camino către Santiago de Compostela. În ortodoxie, lucrurile sunt diferite. Deși nu există două pelerinaje identice, toate au câteva trăsături comune pe care le punctează cercetătorul Mirel Bănică:
ʺCeea ce face specificul pelerinajului ortodox este acel rând lung de aşteptare în care oamenii se înscriu şi aşteaptă. Unele rânduri sunt mai scurte, altele sunt mai lungi. Eu, personal, am aşteptat cel mai mult la Iaşi, prin 2015-2016, circa 20 de ore. Ca orice pelerin, sunt orgolios, pelerinilor le-a plăcut, dintotdeauna, să se laude puţin. N-ar trebui să o facă, dar le-a plăcut să se laude cu realizările lor! O a doua caracteristică tipică pentru religia ortodoxă şi poate tipică pentru pelerinajele din România este contactul intim şi foarte direct cu sacrul înmagazinat în raclele sfinţilor, în icoana de la Nicula sau în jurul mormântului părintelui Arsenie Boca, de la Prislop. Tocmai această intimitate a sacrului, faptul că pelerinul ortodox are tendinţa de a atinge, de a înmagazina sacrul, de a fi în apropierea lui, de a fi într-un contact foarte intim cu generatorul de sacru a adus şi mari probleme în pandemie, pentru că, trăind în această epocă specială, ciudată şi neobişnuită, contactul dintre oameni, contactul cu obiectele sacre ridică probleme şi e foarte criticat de foarte multe ori.ʺ
Pandemia a bulversat modul de desfăşurare al pelerinajelor – în vremuri ʹnormaleʹ, furnicare de oameni, o mare de garduri de protecție și numeroase forțe de ordine, cât vezi cu ochii tonete la care se vând obiecte de cult și nu numai, pe fundalul sonor al rugăciunilor și cântărilor bizantine ce se revarsă din biserică, grație stațiilor de amplificare, totul … sub lupa scrutătoare a presei. Pandemia a bulversat și bazinul de recrutare al pelerinilor: oamenii nu au mai vrut sau nu au mai putut să călătorească atât de mult şi atât de departe pe cât și-ar fi dorit. Dar cine sunt participanții? Pelerinul român este, adesea și în mod peiorativ, asociat cu o femeie, în principal, în vârstă, provenind din mediul rural și în cel mai bun caz cu studii primare. Pe cine a întâlnit Mirel Bănică la coadă, la pelerinaj?
ʺVedeţi, timpul trece nemilos de repede, în cartea pe care am scris-o despre fenomenul pelerinajelor în 2014-2015, sunt, deja, cinci-şase ani de atunci, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană, apărută la Polirom şi reeditată între timp, mi-am pus şi atunci întrebarea ʹtotuşi, putem trasa un portret-robot al pelerinului? putem face lucrul ăsta? putem spune iată, el e pelerinul?ʹ Ei, spre mirarea unora, mai ales a celor care nu iubesc pelerinajele din multiple motive pe care nu le detaliez aici, paleta pelerinului este destul de largă. Am întâlnit, desigur, acel pelerin idilic de la ţară, care încă îşi mai ia merindele în desagă şi mănâncă fericit o bucată de mămăligă cu brânză şi ceapă, nu idealizez!, e adevărul!, dar am întâlnit şi – am spus-o şi în carte, o spun şi acum, pe calea undelor – pelerini foarte sofisticaţi, îmbrăcaţi cu cele mai tari haine de munte, de trekking, de protecţie de ploaie, de vânt, care veniseră în rând ca şi cum ar fi vrut să cucerească Himalaya şi care vedeau asta ca pe un exerciţiu de dezvoltare personală. Şi ăsta este un semn de secularizare în spiritul veacurilor pe care le trăim!ʺ
Pentru unii din spectatorii de pe margine ai fenomenului, pelerinajele sunt anacronisme ale vremurilor post-moderne pe care le traversăm. A existat mereu o stigmatizare a pelerinilor și asta nu s-a inventat nici în România, nici în vremurile noastre – spune cercetătorul științific din cadrul Academiei Române, Mirel Bănică:
ʺE vorba, aici, de un marker, de un semn foarte clar și net al secularizării care se manifestă din ce în ce mai puternic și în societatea noastră, secularizare, adică pierderea treptată a ideii religioase din societate, a unei anumite stări de spirit, a unei anumite religiozități. Și este normal să fie așa, pentru că suntem la mai bine de treizeci de ani de la căderea comunismului, îmbătrânim, Europa îmbătrânește și ea și ne înscriem încet, dar sigur pe anumite drumuri, cărări bine bătătorite ale secularizării din Europa occidentală. Toți acei tineri care au strigat și poate vor continua să strige ʺvrem spitale, nu catedraleʺ au partea lor de adevăr și, când spun asta, la ce mă refer? Sunt prima generație etică din istoria României. Și, când spun generație etică, spun că sunt crescuți într-un spirit al muncii, într-un cult al eficienței, într-un cult al profesiunii bine făcute, care nu mai înțeleg intervenția divină în viața omului, nu mai văd rolul anumitor practici, inclusiv pelerinajele, pentru a putea trăi bine, frumos, corect etc. Să nu uităm un lucru și asta cred că trebuie reamintit mai ales celor mai tineri că pelerinajele sub forma unui rând lung de așteptare, așa cum le cunoaștem acum, sunt, totuși, o practică religioasă relativ recentă în istoria milenară a ortodoxiei românești. Ele au apărut la sfârșitul anilor 90. Până atunci, existau, dar erau foarte localizate, erau de o foarte mică anvergură. Nu întâmplător au apărut atunci, după căderea comunismului, pentru că oamenii au simțit nevoia să pună ceva în locul unui sistem care s-a prăbușit, ceva care să le dea sens și direcție existenței. Și cred că pelerinajele au reușit, de atunci, până acum, să îndeplinească această misiune cu mult succes pentru mulți dintre cetățenii acestei țări.
Pentru mulți români, pelerinajele sunt un necesar medicament spiritual, mai ales în vremuri de criză sanitară majoră asemenea celei pe care o traversăm. Până când, însă, pelerinajul, așa cum îl știu ei, va reveni la normalitatea de dinaintea pandemiei, o soluție – spune cercetătorul Mirel Bănică – ar fi un mai asiduu pelerinaj interior, e drept, infinit mai greu de realizat.
