Alternative pentru migranții ajunși în ședere ilegală

În perioada 2021–2024, în România au fost încheiate aproximativ 340.000 de noi contracte individuale de muncă pentru cetățeni din afara Uniunii Europene.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Iulia Hau, 04.03.2026, 15:46

În perioada 2021–2024, în România au fost încheiate aproximativ 340.000 de noi contracte individuale de muncă pentru cetățeni din afara Uniunii Europene. Cu toate acestea, la începutul lui 2025, mai puțin de 150.000 de astfel de lucrători mai apăreau înregistrați în sistem. Nu știm câți au plecat din țară și câți au rămas în ședere ilegală și continuă să muncească aici, dar e greu de crezut că vorbim despre un fenomen marginal.

Odată intrat în ședere ilegală, un migrant nu are la îndemână multe opțiuni pentru a-și regla situația. Cea mai comună este să angajeze un avocat de bună credință, cu experiență în domeniu, și să dea în judecată instituția sau compania care l a împins în ilegalitate. Costurile (în jur de 1500 de euro, după estimările avocaților și organizațiilor specializate), numărul foarte mic de profesioniști și faptul că procesul durează cel puțin un an, timp în care nu are voie să muncească legal, fac ca acest drum să fie, pentru mulți, aproape imposibil.
Anatolie Coșciug, director adjunct al Centrului pentru Studiul Comparat al Migrației și cadru universitar la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj Napoca, spune că regimul migratoriu din România funcționează cu proceduri foarte simple, aproape rudimentare. În țări cu o tradiție mai lungă a imigrației, explică el, s a construit deja o paletă mult mai variată de mecanisme care să răspundă situațiilor în care străinii ajung în ședere neregulată.

“De fapt, principala modalitate care o vedem noi, în cercetări, că funcționează sunt acordurile bilaterale făcute ca lumea, între două state, dar mai mult decât atât, la nivel general, sunt exact între instituțiile care se ocupă de proces. De exemplu, între Ministerul Muncii din Sri Lanka sau din Bangladesh sau din Nepal și Ministerul Muncii de la noi sau Inspectoratul General pentru Imigrări, de la noi. Ar trebui să fie exact între instituțiile care joacă un rol – că asta-i cel mai important, nu e doar un acord la nivel statal, ca un memorandum de Înţelegere (Memorandum of Understanding), sunt mai degrabă acele instituții care se ocupă cu practicalitățile: știu toate detaliile, toate problemele, teoretic, care se întâmplă în comunitate. Și asta include tot felul de procese sau de proceduri prin care situațiile excepționale sunt mai ușor înțelese și rezolvate. Adică tot ce știm noi că duce la situații de iregularitate pot fi mult mai ușor rezolvate dacă sunt oameni desemnați special în cadrul acordurilor care să se ocupe de asta. Noi, din păcate, nu avem acorduri cu niciuna dintre țările majore de unde vin muncitori”.

Întrebat de ce întârzie semnarea acestor acorduri, Anatolie Coșciug spune că subiectul este foarte jos pe agenda publică, probabil nici măcar în primele 15 priorități ale statului. Pe de altă parte, nici pentru țările de plecare România nu este o destinație majoră: pentru nepalezi, srilankezi sau bengalezi, principalele rute de emigrare rămân spre state din Orientul Mijlociu (Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Arabia Saudită), dar și spre India, Malaezia sau Singapore.
“Mai aveam discuția sau ideea de care vorbeam data trecută, cu „sanctuary cities”, care funcționează foarte bine în SUA. Sunt și în Europa câteva exemple unde funcționează foarte bine.”

Când vorbim despre astfel de «sanctuary cities» sau cartiere considerate mai sigure pentru migranți, ne referim însă la inițiative foarte diverse. În unele cazuri e vorba de decizii politice clare, prin care primăriile limitează cooperarea cu autoritățile de imigrație. În altele, sunt pur și simplu comunități unde, în timp, s-au creat rețele de sprijin și unde controalele sunt mai puțin intruzive. Ce au în comun este ideea că oamenii fără acte încearcă să-și organizeze viața de zi cu zi într-un spațiu unde riscul de a fi ridicați de pe stradă este ceva mai mic, spune cercetătorul:
“Mai avem povestea asta cu tolerarea, care în diverse țări este o instituție în sine. Există o instituție a cazurilor care sunt tolerate, sunt cunoscute. Germania e un exemplu bun, Franța este un exemplu bun în sensul acesta. Și la noi lipsește. Avem statutul acesta de tolerare pentru aplicanți de azil, în anumite condiții, pentru anumite cazuri. De exemplu, dacă vin dintr-o țară unde, per total, e relativ liniște, dar ei vin dintr-o anumită comunitate… Dar el există și pentru imigranți.”

Anatolie Coșciug oferă și exemplul Spaniei, unde, spune el, poți obține un fel de statut de «tolerat» în numeroase feluri: dacă ești părinte al unui copil înscris în sistemul de educație spaniol, dacă ai suferit un accident de muncă, pentru diverse merite extraordinare sau în cazuri considerate de interes public. Aici intră acele povești spectaculoase, în care cineva fără acte salvează viața cuiva sau ajută decisiv autoritățile, iar statul decide că ar fi nedrept să îl trimită înapoi acasă și îi acordă, tocmai pentru aceste merite, un drept de ședere legală.
“Dacă te uiți la țările de unde vin cei care au statut de tolerat la noi, o să vezi că e numai o listă foarte scurtă de țări care primesc”.

În România, astfel de mecanisme aproape că nu există: în 2024, doar în jur de o sută de persoane aveau statut de tolerat, potrivit unui raport AIDA (Asylum Information Database), adică infim față de numărul celor care își pierd șederea legală în fiecare an. Expertul mai scoate în evidență efectul negativ pe care returnările, fie ele forțate sau „voluntare”, îl au asupra migranților. Studiile arată că aceștia sunt, de fapt, printre cei mai vulnerabili migranți: sunt priviți adesea cu suspiciune sau rușine în comunitățile în care se întorc și au șanse mult mai mici să își refacă viața. În plus, mulți dintre ei încearcă apoi să reintre în țările din care au fost expulzați.