Tatiana Ţîbuleac, distinsă cu Premiul UE pentru literatură

Tatiana Ţîbuleac a fost decorată de președintele României, Klaus Iohannis, cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, cu ocazia Zilei Naționale a României.

Corina Sabău, 01.08.2020, 09:47

Premiul i-a fost oferit tinerei scriitoare, fostă jurnalistă din
Republica Moldova, în semn de apreciere pentru activitatea importantă dedicată
creaţiei literare, pentru talentul şi profesionalismul de care a dat dovadă
de-a lungul activităţii sale, dobândind recunoaştere la nivel european. În
2019, scriitoarea Tatiana Țîbuleac a făcut parte din cei 14 laureați ai
Premiului Uniunii Europene pentru Literatură (EUPL), premiați în octombrie
2019, în cadrul ceremoniei de decernare a premiilor la Palatul BOZAR din
Bruxelles. Grădina de sticlă, romanul pentru care Tatiana Țîbuleac
a câștigat Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, este, în mai multe
feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât
de autentice, pe atât de surprinzătoare, scrie criticul Simona
Sora.

Am întâlnit-o
pe Tatiana la conferinţa The Power of Storytelling (octombrie 2019) şi am
vorbit cu ea despre scris, despre limbi, despre Chişinău şi despre Paris,
oraşul în care locuieşte acum. Am vorbit şi despre cum i-a modelat limba română
poveştile, despre rolul formator al bunicii ei, despre atenţia pentru poveşti
şi rezistenţa în faţa greutăţilor, despre controversele pe care le-a stârnit
romanul Gradina de sticlă (apărut la editura Cartier, 2018), despre Chişinăul
ei subiectiv şi despre Premiul UE.

Tatiana Ţîbuleac: Partea
cea mai emoţionantă în legătură cu Premiul UE a pentru mine a fost lectura în
limba română, pe scena Bozar-ului. Asta chiar m-a emoţionat, au venit mulţi români
în sală şi mi s-a părut că limba română, răsunând pe acea scenă a fost, de
fapt, un premiu în sine. Şi mi s-a părut că toată acea lume, scriitorii
premiaţi, s-au adunat acolo pentru a spune o poveste, iar vocea României s-a
auzit în egală măsură şi asta m-a emoţionat chiar mai mult decât premiul, care
a fost o bucurie neaşteptată. Încerc să mă bucur de aceste premii, dar mă
întorc la treaba mea, care este scrisul.

Există
în Chișinău o stradă, cea mai lungă şi mai anevoioasă stradă din lume. Pe strada
aceea, clădirile, copacii, semafoarele, chiar și lăzile de gunoi, chiar și
gropile știu cuvinte în limba rusă. Am pornit de la acest fragment din
Grădina de sticlă pentru a vorbi cu Tatiana Ţîbuleac despre relaţia ei cu
limbile. Tensionată, strânsă, imprevizibilă.

Sunt
oameni care vorbesc foarte bine o singură limbă, sunt oameni care vorbesc multe
limbi şi le vorbesc prost. Cred că eu fac parte din acea categorie de oameni
care se descurcă în mai multe limbi. Dar când trebuie să scrie sau să
folosească o limbă, limba îi alege. Acasă, eu vorbesc mai mult în engleză cu
soţul meu şi asta este limba în care pot povesti cel mai bine despre viaţa
cotidiană.

Trăind la Paris, aud
foarte multă franceză şi copiii mei preferă franceza oricărei limbi, este o
limbă pe care am îndrăgit-o mai ales datorită lor, şi eu am ajuns să asociez
franceza copilăriei şi jocurilor. Limba rusă, pe care o vorbesc destul de bine,
înseamnă foarte mult pentru mine, prin ea mă conectez la o literatură care îmi
place, ascult muzică în limba rusă. În acelaşi timp, când trebuie să scriu
ceva, româna este limba pe care o aleg şi care, la rândul ei, mă alege. Mi-am
dat seama că româna este limba cu care reuşesc să menţin o relaţie de prietenie
şi că este o limbă pe care o învăţ scriind. Pentru mine, limba română a devenit
şi mai dragă după ce am scris Grădina de sticlă. Pentru că am revizitat
Chişinăul, mi-am revizitat copilăria, curtea copilăriei în care am vorbit mai
mult rusa, şi mi-am dat seama că, de fapt, noi, eu şi limba română, ne
cunoaştem de foarte mulţi ani şi după această cea mai recentă carte a mea,
Grădina de sticlă, prietenia dintre noi a devenit şi mai strânsă.

Tatiana
Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema
maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale
neiubirii, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și
Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău
multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și
ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână
de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens?
Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație
a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se
schimbă frontierele și sistemele politice scrie Gabriela Adameșteanu
despre Grădina de sticlă.

Tatiana
Țîbuleac: M-am întrebat dacă Gradina de sticlă va fi
înţeleasă. Dacă scriitorii din România se vor conecta la realităţile din
Chişinăul pe care-l descriu eu şi, din fericire, s-au conectat mai mult decât
am putut să sper. M-am întrebat şi de ce ar citi un francez o poveste care se
petrece la Chişinău despre o fetiţă care încearcă să înveţe limba rusă în
detrimentul celei moldoveneşti, cum se numea în acele vremuri, şi care apoi a
devenit română. Vorbind cu traducătorul cărţii mi-am
dat seama că el a găsit cu totul altceva în această carte. Şi el mi-a spus că
lupta aceasta pentru identitate nu este ceva foarte străin, că multă lume se
regăseşte în această lupte. Nu cred că există un singur fel de a citi
Grădina de sticlă.