Hipodrom, un roman autobiografic semnat Nora Iuga
După publicarea romanului Hipodrom (editura Polirom, 2020), scriitoarea Nora Iuga spune că se odihnește scriind poezie.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Corina Sabău, 05.02.2022, 16:58
După publicarea romanului Hipodrom (editura Polirom, 2020), scriitoarea Nora Iuga spune că se odihnește scriind poezie. Nora Iuga, una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane, s-a născut pe 4 ianuarie 1931. Este poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN Club. A publicat peste 20 de volume de versuri și de proză, printre care Vina nu e a mea (1968), Captivitatea cercului (1970), Opinii despre durere (1980), Inima ca un pumn de boxeur (1982, 2000), Piața cerului (1986), Dactilografa de noapte (1996, 2010), Spitalul manechinelor (1998, 2010), Autobuzul cu cocoșați (2001, 2010), Petrecere la Montrouge (2012), Cîinele ud e o salcie (2013), ascultă cum plîng parantezele (2016), Săpunul lui Leopold Bloom (1993), Sexagenara și tânărul (2000), Harald și luna verde (2014). Volumele sale de proză și poezie au fost traduse în mai multe limbi. În anul 2007 a primit Premiul „Friedrich-Gundolf”, oferit de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, și în 2015, la recomandarea președintelui Germaniei, Joachim Gauck, a fost decorată cu ordinul „Crucea de merit” în grad de cavaler. În anul 2017, președintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Comandor.
Am invitat-o pe Nora Iuga la RRI pentru a vorbi despre cel mai recent roman al ei, Hipodrom, un roman cu puternice accente biografice, dedicat orașului care a format-o: Sibiul. Aici le-a întâlnit pe maicile de la Mănăstirea Ursulinelor, aici l-a văzut pe Jovis, calul alb din vitrina lui Schuster, care i-a rămas în amintire, aici a predat limba germană în timpul regimului comunist, devenind preferata elevilor.
Nora Iuga: „Proiectul acestei cărți este foarte vechi. Să tot fie vreo 15 ani de când mă gândesc că îi sunt datoare acestui oraș. Dar nu este vorba de o datorie în sensul de obligație, de plata unui împrumut. Insist pe parcursul cărții asupra acestei denumiri, Hermannstadt, pentru că eu de acest oraș sunt legată, de Hermannstadt, mai puțin de Sibiul actual. Pentru că acolo am simțit pentru prima dată fiorul iubirii la zece ani, fără să-mi dau seama ce înseamnă această încurcătură de sentimente, nu puteam să-mi explic acea senzație dintr-o seară de iarnă, când alergam pe strada principală spre Împăratul Romanilor, cel mai important hotel săsesc din Sibiu. Acolo concerta tăticul meu, care era violonist și șef de orchestră, iar eu mă grăbeam să-i duc sacâzul cu care ungea firele de păr ale arcușului. Orașul ăsta mi-a prilejuit și întâlniri cu oameni care mi-au marcat destinul. Din păcate, foarte mulți dintre aceștia nu mai sunt printre noi de multă vreme. Nu mai sunt maicile mele de la Mănăstirea Ursulinelor, cărora le datorez jumătate din ființa mea. Când aduc vorba, în cărțile mele, de Nora A și Nora B n-o spun întâmplător, eu sunt făcută din două jumătăți antagonice, dar nu este un lucru neobișnuit. Sunt absolut convinsă că în fiecare om există două personaje antagonice și aproape incompatibile, care se ceartă tot timpul. Iar dacă Nora A este zurlia nebună, Nora B este înțeleapta care îi face tot timpul morală Norei A.”
Am vorbit cu Nora Iuga și despre felul în care a construit romanul Hipodrom, care surprinde o viață trăită sub trei dictaturi, cele instaurate de Carol al II-lea și Ion Antonescu, urmate de dictatura comunistă.
Nora Iuga: „Există două categorii distincte de scriitori, unii care construiesc și alții care se lasă conduși de acel dicteu interior, iar eu fac parte, evident, din a doua categorie. Dicteul acesta interior poate fi comparat cu amintirile, pentru că noi nu putem controla amintirile care vin peste noi. Iar unele dintre aceste amintiri au o asemenea concretețe că aproape ne sperie, datorită amintirilor putem să retrăim anumite evenimete aproape așa cum au fost. Mie mi se pare că amintirile se pot compara cumva cu visele, care pot lua înfățișarea unor lucruri petrecute de mult, dar într-o formă ușor schimbată. Însă noi putem identifica acele evenimente petrecute cu multă vreme în urmă, știm că odată și odată de mult parcă am trăit asta. La bătrânețe, când ești cu totul singur, bucuria cea mai mare este să-ți sondezi interiorul, dar asta nu înseamnă să te raportezi neapărat la trecutul tău biografic. Așa cum reiese și din carte, am trăit sub trei dictaturi și pot spune că iubesc foarte mult perioada monarhiei pe care am trăit-o în copilărie și care mi-a rămas foarte puternic în minte, nu pot să-mi imaginez o perioadă mai frumoasă. Am trăit întotdeauna sub semnul unor contradicții, dar, copil fiind, nu-mi dădeam seama că e o nedreptate să umbli cu picioarele goale așa cum îi vedeam pe vânzătorii ambulanți. Culmea, și acum când mă gândesc în urmă, mi se pare că văd un film plin de poezie. Vreau să spun că eu nu pot să judec foarte exigent lumea, cred că fiecare dintre noi are rădăcini foarte adânci în copilărie, iar aceste rădăcini nu pot fi smulse de nimeni. Lucruri care pot fi amendabile astăzi erau pentru mine o sursă de bucurie”
