90 de ani de la semnarea Înțelegerii Balcanice

După primul război mondial, statele învingătoare din blocul Antantei, Franța, Marea Britanie, Italia, Japonia, SUA și România, au dorit ca prin intermediul tratatelor de pace, al Societății Națiunilor, strămoașa ONU, și al alianțelor regionale să mențină pacea.

Steliu Lambru, 26.02.2024, 14:14

După primul război mondial, statele învingătoare din blocul Antantei, Franța, Marea Britanie, Italia, Japonia, SUA și România, au dorit ca prin intermediul tratatelor de pace, al Societății Națiunilor, strămoașa ONU, și al alianțelor regionale să mențină pacea. Astfel, în Europa Centrală și Sud-Est au apărut alianțe regionale care urmăreau blocarea politicii statelor revizioniste. Una dintre alianțe a fost Înțelegerea sau Antanta Balcanică semnată la Atena, capitala Greciei, acum 90 de ani, pe 9 februarie 1934, între Iugoslavia, România, Turcia și Grecia. Ea fusese precedată de Blocul Balcanic din urmă cu 10 ani, în 1924.

Din punctul de vedere al României, Înțelegerea Balcanică făcea parte dintr-un sistem de alianțe menit să-i apere frontierele din toate cele patru puncte cardinale, la nord, est, sud și vest. Doctrina națională de apărare a României vedea în Uniunea Sovietică drept principal pericol la siguranța sa, astfel că semnarea alianței cu Polonia în 1921 asigura nordul și estul. Spre vest, România își asigurase frontiera prin semnarea Micii Înțelegeri cu Iugoslavia și Cehoslovacia în 1921. Iar spre sud securitatea urma să fie garantată de Înțelegerea Balcanică. Principalul inspirator și tutore al alianțelor din Europa Centrală și de Sud-Est era Franța.

De ce se coalizează statele? Este o întrebare la care specialiștii în relații internaționale au dat răspunsuri pornind de la interesele economice, asemănarea sistemelor politice, a valorilor, a ideologiilor, a afinităților culturale și lingvistice, presiunile Marilor Puteri. Politologul american Randall Schweller a identificat două mari motivații principale pentru care statele fac alianțe militare. Prima motivație este balansarea, care de obicei este defensivă și încearcă să blocheze agresivitatea altor state. A doua motivație este alinierea, care este ofensivă. Din acest punct de vedere, Înțelegerea Balcanică a fost o alianță militară de balansare, defensivă, prin care se urmărea izolarea Bulgariei, promotoare a unei politici agresive în zonă, activ susținută de Uniunea Sovietică. Istoricul militar Petre Otu a conturat caracteristicile geopolitice și geostrategice ale Înțelegerii Balcanice.

”Este o alianță regională. Actori sunt patru state, ea are la bază principiile balansării cu scopul de a-și proteja status quo-ul în regiune consacrat de conferința de pace de la Paris din 1919 și 1920. Unii spun că era împotriva Bulgariei și nu neg o asemnea intenție a inițiatorilor. Dar mai este o premisă importantă, și anume cea spusă de Nicolae Titulescu: Balcanii erau cunoscuți ca butoiul cu pulbere al Europei. Mi s-a părut ilustrativ ce spunea Titulescu și avea mare dreptate, că trebuia să terminăm cu acest caracter belic endemic al Balcanilor, să fie făcută o înțelegere și să se stabilească o zonă a păcii și a cooperării.”

Un proverb spune că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Deși animate de interese comune, de fapt statele Înțelegerii Balcanice puneau pe prim-plan interesele proprii. Petre Otu.

”Trei dintre parteneri erau state mediteraneene, Iugoslavia, Grecia și Turcia, iar eforturile lor de securitate erau îndreptate către această direcție. Nu erau îndreptate spre ceea ce interesa în mod deosebit România. Grecia avea o rezervă față de o eventuală agresiune italiană în Peninsula balcanică. La fel, Italia era un pericol pentru Iugoslavia. România și Turcia erau două țări pontice și ar fi trebuit să fie o soliditate mai mare. Dar exista aici așa-numita rezervă turcă. Potrivit înțelegerilor dintre Kemal Pașa și Lenin de la începutul anilor 1920, cele două țări vor fi aliate și Turcia își lua angajamentul să nu aibă un conflict cu Moscova.”

Lăudabilă în teorie, Înțelegerea Balcanică era însă una lipsită de coeziune în practică. Petre Otu.

”O altă caracteristică a acestei alianțe regionale a fost lipsa unui stat-sponsor, a unui hegemon. Înțelegerea Balcanică s-a confruntat cu veleități de control din partea Franței, Italiei și Marii Britanii, între care existau contradicții puternice. În 1931, Italia și Marea Britanie au încurajat crearea unei Uniuni Bulgaria-Turcia-Grecia. Dar Franța s-a opus și a mizat pe o înțelegere Iugoslavia-România-Bulgaria.”

Alianțele regionale erau bune din punct de vedere diplomatic, dar inutile din punct de vedere militar. Din rațiuni proprii, în cadrul Micii Înțelegeri, Cehoslovacia nu se angaja clar să sprijine România în cazul unui eventual atac. Din aceleași rațiuni proprii, nici Grecia și Turcia nu se angajau să sprijine România în cazul unui atac din est. În concluzie, Petre Otu a spus că alianțele regionale funcționează doar dacă sunt implicați și mari actori.

”Înțelegerea Balcanică era o alianță a unor actori mici și n-a rezistat intereselor contradictorii ale Marilor Puteri. În general, alianțele regionale ale unor actori mai mici sunt puțin viabile în sistemul relațiilor internaționale. Ele pot fi jucate de marii actori internaționali, așa că Mica Înțelegere, Înțelegerea Balcanică și înțelegerea româno-polonă nu au rezistat în fața presiunilor extraordinare ale Marilor Puteri și tensiunilor din relațiile internaționale.”

La sfârșitul anilor 1940, sistemele de alianță regionale se prăbușeau și cel de-al doilea război mondial izbucnea. Urma un lung și sângeros conflict din care omenirea ieșea în 1945, lovită de alte tragedii și aspirații neîmplinite