Ziarul Scânteia

”Scânteia” apare legal pentru prima dată pe 21 septembrie 1944, după ce pe 30 august Armata Roșie ocupase Bucureștiul și avea să impună regimul comunist în întreaga Românie până în 1947.

Steliu Lambru, 28.10.2024, 16:08

Una dintre armele forte ale propagandei regimului comunist a fost presa. Libertatea de expresie și a presei este un drept câștigat în secolul al XVIII-lea, formal adoptat ca universal în articolul XI al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789. Dar regimurile totalitare comunist și fascist au desfigurat acest drept transformându-l într-un mijloc de reducere la tăcere.

În regimurile partidelor comuniste din țările Europei Centrale și de Est, întreaga presă gravita în jurul ideologiei. Dar partidele au avut și ziare proprii, vocile lor oficiale, prin care se exprima esența regimului. În Uniunea Sovietică a existat, și încă există în Rusia de azi, ziarul ”Pravda” sau ”Adevărul” din 1912. În Bulgaria comunistă a apărut până în 1990 ”Rabotnichesko Delo” sau ”Faptele Muncitorilor”. În Cehoslovacia, partidul se exprima prin ”Rudé Právo” sau ”Dreptatea Roșie”, care a apărut până în 1995.

În fosta Republică Democrată Germană, din 1946 începe să fie publicat ”Neues Deutschland” sau ”Germania Nouă”, care continuă și azi. În fosta Iugoslavie era editată ”Borba” sau ”Lupta”, tipărită pînâ în 2009, reapărută episodic. În Polonia, ”Trybuna Ludu” sau ”Tribuna Oamenilor” a putut fi citită între 1948 și 1990. Iar în Ungaria, piața presei a fost dominată de ”Szabad Nép” sau ”Oameni liberi”, între 1945 și 1956, și ”Népszabadság” sau ”Libertatea Poporului” între 1956 și 2016. În România, Partidul Comunist Român s-a adresat societății prin ”Scânteia”.

Înființată în 1931, când PCR era partid ilegal în România din cauză că milita pentru dezmembrarea țării, ”Scânteia” a apărut din când în când până în 1940. Numele și-l luase de la ”Iskra” sau ”Scânteia”, ziarul lui Lenin din exil, apărut între 1900 și 1905. ”Scânteia” apare legal pentru prima dată pe 21 septembrie 1944, după ce pe 30 august Armata Roșie ocupase Bucureștiul și avea să impună regimul comunist în întreaga Românie până în 1947.

Criticul de artă Radu Bogdan a fost intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 1995. Născut în 1920, tânărul Bogdan era simpatizant comunist și avusese contacte sporadice cu membrii PCR în anii războiului. El a devenit activ imediat după intrarea sovieticilor și în 1995 își aducea aminte în fața microfonului de cum a participat la reînființarea ziarului partidului:

”Cum a început <Scânteia>? Au fost cinci care au avut sarcina de la partid să pornească primul număr. Matei Socor a fost în fruntea celor cinci: au fost Pavel Chirtoacă, inginerul Solomon, Radu Mănescu şi Iosif Ardelean, care mai târziu avea să funcţioneze la cenzură. Deci cu aceşti cinci s-a început, inginerul Solomon având sarcini administrative. Atunci, în capul meu, era că vreau să fac gazetărie, nu ştiam cum să încep. Auzind că Radu Mănescu urmează să scoată un ziar, m-am prezentat şi am întrebat dacă pot să mă integrez şi eu, că vreau să fac gazetărie. Drept care am fost poftit să iau loc şi să depun muncă benevolă. Era perioada aşa-zis romantică, umblam cu idealuri! Pot să vă spun că am făcut corectură. Coleg cu mine era Mirel Ilieşiu, regizor. Deci, am pus un picior acolo de la primul număr al <Scânteii>.”

În paginile ziarului, intelectuali comuniști idealiști, mai vechi ori oportuniști mai noi, se exprimau cu o violență extremă împotriva democrației. Unul dintre ei, Silviu Brucan, care a supraviețuit întregii istorii a regimului și a avut și o carieră publică după 1989, era printre cei mai activi. Radu Bogdan își aducea aminte de activitatea alertă pe care o aveau jurnaliștii în acei ani, mai ales cei de la ”Scânteia” condusă de sociologul Miron Constantinescu:

”În fruntea <Scânteii> a fost numai o zi Matei Socor. După aceea, Matei Socor a fost mutat în Radio şi a devenit director general. După câteva zile de la primele numere ale <Scânteii> a venit Miron Constantinescu, a venit proaspăt din puşcărie. Noi făceam de multe ori şi muncă de noapte la <Scânteia>. Am dormit cu el în primele zile pe aceeaşi saltea, pe jos, paturi nu existau acolo. Prima redacţie a ziarului <Scânteia> funcţiona în clădirea fostului ziar <Curentul> al lui Pamfil Şeicaru. Am fost în perioada aceea şi bodyguardul lui Miron Constantinescu. Dar asta numai aşa, ca sperietorile alea de pe câmp care nu sunt adevărate pentru că nu umblam înarmat. Dar el se ducea în fiecare zi la Confederaţia Generală a Muncii şi nu voia să pară că umblă singur pe stradă şi-atuncea mă lua întotdeauna să-l însoţesc. Păream aşa, destul de voinic, eram înalt. N-am avut de făcut faţă vreunui atac. Dar câteva luni de zile eram ca un fel de umbră a lui.”

În următorii 40 de ani, ”Scânteia” a fost ce au fost și suratele ei, o simplă oficină de propagandă care ascundea lipsurile materiale și încălcările brutale ale drepturilor cu care se confruntau românii. În decursul anilor, în ziar au publicat nume importante ale științei și culturii române, lista colaboraționiștilor fiind una lungă. Pentru posteritate, cazul ”Scânteia” este un exemplu despre cum nu trebuie să fie presa.