De Ziua Romilor: despre pericolul excepționalismului și importanța contextelor de învățare
Încă din 1971, data de 8 aprilie este consacrată Zilei Internaționale a Romilor.
Iulia Hau, 16.04.2025, 18:32
Încă din 1971, data de 8 aprilie este consacrată Zilei Internaționale a Romilor. Deși romii reprezintă a doua cea mai numeroasă minoritate etnică din România, sociologii sunt în unanimitate de acord cu faptul că cifrele oficiale nu reflectă nici măcar aproximativ numărul total al cetățenilor de etnie romă din țară.
Cele mai multe materiale media despre romi documentează fie nivelurile de discriminare și segregare la care continuă să fie supuși membrii acestei comunități, fie personalitățile marcante de etnie romă, tot mai numeroase. În acest timp, în Vizurești, un sat din județul Dâmbovița, sudul României, Ionela Pădure, împreună cu soțul ei, creează contexte de învățare și dezvoltare pentru copiii romi și neromi din sat, chiar în curtea casei lor. Ionela Pădure povestește că, până de curând, majoritatea studiilor asupra comunității rome erau făcute de persoane din afara comunității. În ultimii ani, însă, tot mai mulți oameni din comunitate intră în rândurile elitelor intelectuale, ca sociologi, istorici sau artiști, și se așază la masa discuțiilor. Ei aduc acea perspectivă personală fără de care schimbările politice nu pot avea ecou practic în viața de zi cu zi.
Înainte să se întoarcă definitiv în România și să fondeze Centrul popular de cercetare și documentare Vizurești, Ionela Pădure a absolvit studii în străinătate și a predat limba franceză la un colegiu din Franța. Cu toate acestea, consideră că discursul despre anumiți romi ca fiind „excepționali” face un deserviciu la fel de mare comunității ca un discurs discriminatoriu:
„Din punctul meu de vedere, atunci când vorbim despre romi, nu trebuie să vorbim în termen de „și-a depășit condiția”, „este o excepție în comunitatea de romi”… Pentru că asta cred că ne cauzează mai mult rău decât bine. Acești intelectuali despre care vorbeam mai devreme, care s-au ridicat din comunitățile acelea vulnerabile au avut un context. Eu vorbesc tot timpul despre mine ca fiind rezultatul interacțiunilor mele cu romi și neromi. Adică Ionela Pădure a avut șansa să studieze la Sorbona pentru că a dat peste profesori care au crezut în ea mai mult decât a crezut ea în ea (însăși) uneori. Uită-te la (Nicolae) Furtună, sociologul nostru, la Rowena Marin, la Cristi (Pădure), la profesorii de limba romani de gradul unu, cu doctorate. Uită-te la Profesorul Negoi… Oamenii aceștia au avut un context, au avut în jurul lor alți oameni care i-au ajutat să crească. Ce se întâmplă în comunități este că, pe lângă problemele socioeconomice, vine toată această panoplie de rasism, care se concretizează în discriminare. Și, pentru a depăși treburile acestea, este nevoie de un efort suplimentar, pe care unii îl fac, alții nu. Dar dacă nu îl fac, adică dacă nu ajungi să studiezi la Sorbona, nu înseamnă că ești mai puțin ok, mai puțin bun, mai puțin valoros. Reușita este relativă. Și mi se pare că atunci când vorbim despre comunitățile de romi trebuie să subliniem această idee de diversitate. Nu este nevoie să ajungem la un anumit nivel de performanță ca să vorbim despre noi.”
Ionela Pădure spune că i se pare la fel de valoros să se scoată la lumină povești despre romi obișnuiți — ca mama ei care, fără performanțe academice, a fost o femeie foarte organizată, crescând șase copii în condiții mult mai puțin favorabile decât are ea acum. Ionela a sărbătorit ziua de 8 aprilie de anul acesta alături de organizația feministă romă E-romnja și alte femei rome, de vârste diferite, din mai multe comunități din țară, discutând despre viețile lor de zi cu zi. Crede că experiențele de viață ale acelor femei merită să fie spuse și cunoscute. Mai povestește că, după ce s-a întors din Franța, a petrecut doi ani observând și cunoscând copiii din satul Vizurești pentru a-și da seama ce le place să facă și ce au nevoie.
“Vizurești nu este satul meu. Noi am ales să locuim aici după ce ne-am întors din Franța. Și atunci am stat am observat copiii… ce fac copiii din Vizurești? Și am încercat să observ ce competențe au ei — care, așa cum spuneai tu, nu sunt neapărat validate de societate. Pur și simplu, ce știu ei să facă? Fetele dansează și băieții se bat. Ok, avem nevoie să construim și să dezvoltăm soft skills. Bun, hai să ne legăm de ceea ce ei știu. Și atunci am dezvoltat cursuri de dans și cursuri de box, cu ideea aceasta în cap: de a dezvolta relațiile dintre ei, modul în care își gestionează emoțiile, identitatea șamd. De cinci ani de zile noi facem treaba asta și fiecare curs pe care noi îl adăugăm în activitatea noastră vine de la ei, de la copii. Eu nu am venit, până în momentul ăsta – sunt cinci ani de când lucrez cu ei – n-am venit niciodată să le spun „de mâine facem șah”, de exemplu. Nu. Ce vreți să facem? Facem teatru? Bun. Hai să facem teatru. De ce? Pentru că au nevoie să-și exprime o grămadă de chestii. […] Hai să construim pe competențele pe care voi le aveți deja, pentru că noi nu construim copii pentru contexte, construim contexte pentru copii. Și asta se întâmplă la Vizurești, iar obiectivul meu pe termen mediu și lung este de a pregăti noi generații de facilitator și instructori. Poate eu plec peste cinci ani la Paris din nou și lucrurile trebuie să continue în urma mea.”
Ionela Pădure insistă asupra faptului că instructorii de la Vizurești sunt exclusiv oameni pe care copiii îi cunosc. Mai povestește cum, în prezent, copiii mai mari, cu mai multă experiență, îi pregătesc și organizează adesea pe cei mai tineri. Pentru ea, atunci când un copil se simte valorizat pentru competența pe care o are, stima sa de sine se solidifică, relația lui cu sinele crește sănătos, iar acest lucru îi dă curajul de a-și extinde câmpul de acțiune și interes.
