Sergiu Celibidache (1912-1996)

Dirijorul român Sergiu Celibidache și-a câștigat renumele internațional studiind și activând în străinătate. În afară de muzică, el a manifestat un interes special și pentru filosofie. Meritele sale au fost recunoscute prin decorații primite în Danemarca și Republica Federală Germania.

Steliu Lambru, 02.11.2025, 11:59

Dirijorul Sergiu Celibidache a fost una dintre importantele personalități ale muzicii culte europene și internaționale din a doua jumătate a secolului XX care venea din România. Pe durata vieții sale de 84 de ani, Celibidache și-a câștigat renumele cu un stil foarte personal de a dirija. În biografia sa profesională de peste o jumătate de secol mai apare, în afară de impresionanta activitate artistică, și poziția de profesor. A dirijat, ca principal dirijor, orchestrele Flarmonicilor din Berlin și Munchen și a condus London Symphony Orchestra și Orchestra Simfonică Națională Daneză, orchestrele RAI, Radio France, Radio Stuttgart și Radio Suedia. A primit numeroase premii, decorații, titluri de doctor honoris causa și de cetățean de onoare.

Lansarea volumului semnat de soția sa Ioana Celibidache, ”Sergiu altfel”, i-a prilejuit fiului Serge Ioan Celebidachi să spună câteva gânduri despre tatăl său:

”N-a uitat niciodată ce înseamnă să ai de mâncare în față și cred că de acolo a înțeles și valorile principale ale vieții. N-a uitat niciodată România, cum știm și aflăm din carte. Am simțit un dor de el enorm. Mamei, bineînțeles, îi era și ei dor de tata. Evident că a fost o ruptură enormă când a murit, a fost extrem de grea pentru noi toți. Avem aceleași povești, eu și cu mama, puțin diferite pentru că ea era mai fantezistă, mai colorată, și atunci notele mele nu corespund neapărat cu ale ei. Dar aici este despre altceva: este despre el și este despre câtă culoare avea el în spate, e despre faptul că era un geniu, era și un nebun intransigent. Între toate acestea este un om tridimensional, într-o existență cu tot ce poate fi ea, cu generozitatea lui, cu nebunia lui. Pare ceva puțin, neașteptat poate, dar eu l-am trăit îndeaproape.”

În 1976, pe când avea 33 de ani, pianistul Dan Grigore a avut șansa să-l întâlnească prima dată pe Sergiu Celibidache: ”Eram acasă la violonistul Ion Voicu, care nu știa cum să-l șarmeze mai mult pe maestrul Celibidache ca să-l atragă. Avea un interes cât să poate de subiectiv și de înțeles, într-un fel. Voia să-l aciueze pe Michi, adică pe fiul lui, că poate îl învață să dirijeze. Și eu tot îi spuneam <Maestre, nu merge! Nu poate să învețe de la maestrul Celibidache pentru că nu se învață de la Celibidache. De la Celibidache se fură. Celibidache are niște furci pe care le pune catindatului în față și numai dacă poate să treacă, atunci vede că merită și atunci știe că e făcut pentru ceva, pentru a primi ceva din partea lui. Altminteri, nu merge!> Și el nu m-a crezut.

Maestrului Celibidache i-am cerut să mă primească la cursul domniei sale și i-am spuns că eu nu voiam să fac dirijorat. <Eu vreau să învăț muzica cu dumneavoastră>, i-am spus, <să știu dacă pot să-mi confirm ceea ce eu cred, drumul pe care sunt, deja e un lucru extraordinar. Dar cred că mai am mult de învățat de la dumneavoastră.> Și mi-a răspuns: <Da, sigur, spune-i lui Voicu să te pună pe listă.>”

Una dintre marile neîmpliniri ale lui Celibidache a fost că nu și-a mai putut vizita țara mult timp după 1945.

Dan Grigore: ”El era extraordinar de bine informat față de ce se întâmpla România, pentru că era foarte legat România. Poate nu recunoștea față de oricine, dar era extraordinar de legat de România și trăgea de limbă pe toți românii care ajungeau la el despre starea de lucru din România. Știa o mulțime de lucruri, poate nu le arăta, dar știa foarte multe și era perfect informat. Celor care tot amintesc de acea dojană pe care ne-a făcut-o la Filarmonică, <Cum ați răbdat, măi, atâta mediocritate?>, le spun că și eu îi spuneam <E sistemul, maestre!> <Dane, Dane, nu o lua așa ușor>, răspundea el.

Era foarte informat, dar pentru cei de față el emitea niște dojeni părintești. El, pe urmă, mi-a spus că știa foarte bine ce îndurasem. <Mozart-ul tău>, eu am cântat cu el acolo un concert de Mozart, <e impregnat cumva de anumite suferințe pe care le-ai trăit tu. Eu îl văd ceva mai solar, dar e la fel de valabil și al tău.> Avea grijă să-mi pună pansamentul, să nu mă rănească. Era extraordinar de delicat.”

Pentru Serge Ioan Celebidachi, casa de la țară din Franța are, acum, o valoare și mai mare de când părinții săi nu mai sunt.

”Este un loc, un punct, referențial pentru familia mea, și când mi-e dor de data sau de mama chiar acolo îi regăsesc. Știu fiecare poveste din grădină, fiecare copac are altă poveste și-mi explica cum l-a plantat când se născuse un câine, de exemplu. Toată grădina el a făcut-o într-un fel pentru a regăsi, în timp, o parte din România. Și eu nici n-am înțeles foarte bine ideea aceasta până la înmormântarea lui când a venit vărul meu Radu. Radu Macovei mi-a spus cât de românească este casa asta. Era cu ii pe pereți și cu lemn lucrat într-un anume fel. Pentru mine, era o casă familială, loc pentru weekend, și era evident că acolo ne regăsim.

Dar era ceva mult mai profund. Și când mă uit și analizez puțin văd ceea ce vedea și el care nu se exprima. Era foarte pudic cumva și nu spunea cât de dor îi era de România si de familia sa. Asta trebuie să interpretezi și să simți acolo, chiar se vede tot. Și se înțelege mult mai bine cum a trăit el când a plecat din România și n-a putut să se întoarcă, n-a putut să facă nimic, nu l-a lăsat nimeni să se întoarcă și să participe la lumea muzicală din România.”

”Sergiu altfel” este o biografie a lui Sergiu Celibidache, o biografie de artist trăită în exil. Este și despre o căutare de sens într-o lume adesea percepută ca una a lipsei sensului.