22 Decembrie 1989 sau Ziua Întâi

După aproximativ o săptămână de mari proteste, începute în seara zilei de 15 decembrie 1989, pe 22 decembrie regimul Nicolae Ceaușescu nu mai exista.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 22.12.2025, 17:50

După aproximativ o săptămână de mari proteste, începute în seara zilei de 15 decembrie 1989, pe 22 decembrie regimul Nicolae Ceaușescu nu mai exista. La câteva minute după ora 12, dictatorul cu soția și câțiva apropiați fugeau cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, sediul puterii timp de 45 de ani. Ieșirea din scenă a regimului Ceaușescu se soldase cu aproximativ 1200 de morți în toată țara. Ea mai lăsa în urmă o societate năucită de ce i se întâmplase timp de zeci de ani și de ce trebuia să facă în continuare. 22 decembrie 1989 era Ziua Întâi a libertății și totul trebuia refăcut: economie, societate, stat, legi, cultură, educație. Era o sarcină extrem de dificilă și partea cea mai grea a ei era confruntarea cu trecutul și cu calea de urmat în construirea prezentului și viitorului. O imensă cantitate de energie socială s-a consumat în cei 36 de ani care au trecut de la Ziua Întâi, ale cărei urme se văd azi.

Filosoful Gabriel Liiceanu a încercat să răspundă la întrebarea de ce a fost atât de complicată confruntarea cu trecutul? De ce a trebuit ca românii să treacă prin această încercare foarte grea, de a privi în interiorul lor, de a-și evalua alegerile, de a  evalua alegerile generațiilor de dinaintea lor?

”De ce este necesară confruntarea cu trecutul? E un subiect complicat și delicat. Pentru că cere nuanțe și pentru că au trecut 35 de ani. Este importantă confruntarea cu trecutul pentru că, dintre cele trei dimensiuni ale timpului, trecut, prezent și viitor, din punctul meu de vedere trecutul este cel mai important. Asta pentru că este timpul fondator al oricărei ființe, al oricărui individ uman și al oricărui popor. Așadar, a vrea să înțelegi prezentul și să construiești viitorul uitând, ignorând ceea ce s-a așternut în ființa ta ca temei anterior este total imposibil.

Referindu-ne la viața fiecăruia dintre noi, spun că fiecare dintre noi suntem straturile de timp pe care viața le-a depozitat în neuronii noștri pentru a ne constitui eul. Tragem după noi anii copilăriei, adolescența, tinerețea, tot ce am trăit în acești ani, experiența noastră până în ziua de azi. Suntem, în permanență, ceea ce am fost. Trecutul nu este ceea ce a trecut și care nu mai are nicio importanță. Trecutul nu trece, el e dimensiunea care rămâne și nu cea care trece, și care ne fondează.”

Mulți români au încercat să fugă de trecut. Apăsarea a fost prea mare și apelul la istorie nu a fost unul care să clarifice ce trebuia făcut, dimpotrivă, istoria a complicat și mai mult alegerile.

Gabriel Liiceanu: ”Totalitatea straturilor care s-au așezat unul peste altul, de-a lungul istoriei, este cheia istoriei noastre, a prezentului și a dorinței noastre de a construi un viitor. Noi, românii, cu manualele noastre, ne-am reinventat istoria la răstimpuri, după cum ne-a convenit. Ea a fost supusă unor deformări care erau oportune pentru un regim politic sau altul.

În orice caz, comunismul a fost un maestru în machiarea trecutului și i-a refăcut chipul trecutului după cum i-a căzut bine unui conducător, unui secretar de partid sau a altuia. N-am ajuns să ne cunoaștem trecutul, l-am rebotezat tot timpul conjunctural, l-am cunoscut greșit sau l-am ignorat pur și simplu. Și, necunoscându-l, riscăm să ne întoarcem la cele mai urâte forme ale lui.”

Privirea întoarsă către sine este întotdeauna o abordare bună. Iar confruntarea cu trecutul aduce mai multă claritate în gândire și explică de ce o societate a trebuit să treacă prin ce a trecut.

Gabriel Liiceanu: ”Dacă se pune problema unei confruntări cu trecutul, atunci expresia din comunism <greaua moștenire> spune multe. Era greaua moștenire pe care ne-o lăsase burghezo-moșierimea și noi, regimul comunist, va trebui să ne luptăm cu această grea moștenire, să scăpăm de ea și să punem în locul unui lucru înfiorător splendoarea, fericirea, viitorul luminos. <Greaua moștenire> era cea mai ipocrită expresie cu putință.

Splendoarea e că noi, după 1990, am avut parte de greaua moștenire. Căci ce ne-au lăsat cei care au trecut pe malul celălalt al istoriei, Iliescu cu toți membrii partidului comunist cu care a trecut pe celălalt mal, cu toate structurile administrative, politice și represive din vremea lui Ceaușescu, ne-a lăsat cea mai grea moștenire. Este structura represivă, abuzivă, arbitrară a ceea ce însemnase regimul comunist. El a trecut pur și simplu, pe celălalt mal, toate viciile și apucăturile regimului de dinainte. În aceste condiții, confruntarea cu trecutul a fost imposibilă pentru că e greu de imaginat să le ceri celor care reduplică trecutul comunist, cosmetizându-l în haine noi, să se judece singuri. Noi n-am trăit această lustrație și această confruntare cu trecutul pentru că răufăcătorii nu se judecă și nu se condamnă pe lumea asta ca răufăcători.”

22 decembrie 1989 sau Ziua Întâi face parte atât din vechea Românie, cât și din noua Românie. Este finalul unor decizii ale generațiilor trecute și un moment fondator pentru alegerile generațiilor care vin.