Portret de activist în România

Alina Dumitriu a început să facă activism de la vârsta 16 ani și de atunci a știut că asta va face toată viața. Astăzi, la 46 de ani, este influencer civic și conduce ONG-ul Sens Pozitiv.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Iulia Hau, 04.02.2026, 15:30

De fiecare dată când vorbești cu Alina Dumitriu, mintea ei este implicată în ceva. De la violența împotriva animalelor, victime ale violenței sexuale, extinderea parcurilor de cartier din București, disponibilitatea tratamentelor pentru HIV în farmacii și până la situații ce privesc migranții economici, Alina nu pare să se deconecteze nicio zi.

„Bine, eu de când eram mică – țin minte că vedeam copii de culoare, din Africa, la televizor, că ne mai dădea Ceaușescu din când în când și nouă imagini din astea, ca să vedem, probabil, că în alte părți e mai rău decât e la noi și na, că am trăit am 46 de ani, fără 47 în două luni, am trăit 10 ani sub comunism și da, vedeam la televizor copii cu rahitism, slabi, în fine și când mă întrebau ai mei ce vreau să mă fac când mă fac mare, le spuneam că vreau să ajut copiii de culoare pe care i-am pus-o la televizor, știi? Și a rămas cu mine chestia asta și chiar am vrut să mă duc să voluntariez”.

Momentan, Alina spune că sunt deja probleme mari de care se ocupă în România și acest lucru nu îi permite să plece pe termen îndelungat.

La 16 ani, Alina Dumitriu s-a alăturat colegei mamei sale care, pe lângă locul de muncă la o bancă privată, coordona activitățile unei organizații non-guvernamentale. Așa a ajuns să facă voluntariat cu niște fetițe despre care credea că sunt orfane. Curând și-a dat seama că aveau părinți, dar aceștia aleseseră să le lase în grija statului.

Mai departe, a fost invitată să predea artă la o școală informală pentru adolescenți infectați cu HIV.

„În 1992 sau, în fine, în perioada aceea, că este atât de tabu subiectul: ce număr de copii și ce perioadă de ani, încât unii zic așa, unii zic așa. În fine, în comunism, da, cu cohorta aceea infectată cu HIV de bebeluși, 14.000 de bebeluși, un accident epidemiologic unic în lume. Și am zis imediat că vreau eu. În plus făcusem liceul Tonitza și eram pasionată de psihologie, de psihoterapie, citeam enorm — adică atunci când alți copii citeau beletristică, eu citeam Jung, citeam Freud, era pasiunea mea. Îmi plăcea foarte mult conceptul de terapie prin artă și am început să citesc și mai mult despre asta și am încercat să îi conving să nu fie doar orele astea de desen, pictură». 

Așa a început să poarte discuții personale cu adolescenții instituționalizați care fuseseră victime ale accidentului epidemiologic, dându-și seama că diferența dintre ce trăiau și ceea ce credeau că trăiesc era foarte mare. În primul rând, spune Alina, toți considerau că au SIDA și că urmează să moară.

„Și când am început să citesc despre virus, mi-am dat seama că ei, de fapt, nu erau într-un stadiu SIDA, ci într-un stadiu HIV, și că practic erau sănătoși, erau doar purtători ai unui virus. După niște ani s-a schimbat și modul în care ne raportăm la HIV și în literatura academică. Ce aveau, cu ce trăiau oamenii, era o afecțiune cronică sau tratabilă pe termen lung, deci nu este o boală. Dar ei au fost infectați în anii ‘80 în spitale, pe cale nosocomială. Apoi, nu aveau tratament. În jur de 4.000 dintre ei, înțeleg că au murit. Treaba cu cifra, că este subiect tabu, nu vrea nimeni să vorbească despre cum statul le-a făcut așa ceva copiilor acestora.”

Alina Dumitriu povestește că doctorul Cătălin Apostolescu i-a fost un sprijin real pe parcursul celor 20 de ani de când lucrează cu pacienți aparținând grupurilor vulnerabile și consumatoare de substanțe. Spune că dânsul a fost cel care, acum 21 de ani, a încurajat-o să deschidă Asociația Sens Pozitiv, care sprijină persoanele infectate cu HIV și grupurile cu risc crescut de a contracta virusul.

Pe lângă munca efectivă în cadrul ONG-ului, Alina Dumitriu este activistă civică și influencer, folosindu-și platforma de Instagram urmărită de peste 14 mii de oameni.

„În primul rând fac multe calls to action. Îi rog să reacționeze, să trimită sesizări. Și chiar fac asta. Le sunt super recunoscătoare. A fost un caz în care un tip amenința cu revange porn pe cineva la mine pe wall. Dar eu m-am consultat cu o juristă și chiar era infracțiune; în fine, poliția mi-a zis că nu. Dar au fost trimise 200 de sesizări la poliție. (…) Este o comunitate, adică vin oameni care chiar vor să facă ceva. Și îi deranjează ce se întâmplă în țara asta și, da, vor să fie parte din schimbare, să fie ei schimbarea care este atât de necesară în țara asta – să ia parte activ.”

Alina consideră că influencerii au o responsabilitate foarte mare față de persoanele care îi urmăresc. Povestește că, recent, a preluat o știre din presa românească care s-a dovedit a fi fake news. Imediat după, a publicat o altă postare în care a anunțat și a recunoscut acest lucru, dar spune că nu mulți creatori de conținut procedează astfel.

Întrebată cât este de greu să fii activist full-time în România, Alina avertizează că oamenii din acest domeniu suferă adesea afecțiuni psihologice, ea însăși trăind cu stres traumatic secundar diagnosticat – care nu se vindecă, ci doar se ține sub control cu tratament medicamentos. Persoanele predispuse să sufere de această afecțiune sunt cei care lucrează în oncologie pediatrică sau cu consumatori de substanțe interzise – în ambele cazuri rata de mortalitate fiind foarte ridicată. Cu toate acestea, cu timpul, a învățat să își gestioneze foarte bine trăirile și, dacă ar da timpul înapoi, nu ar schimba nimic.