Cartea poștală în spațiul românesc
Apărută către sfârșitul secolului al 19-lea, cartea poștală a devenit repede un mod de comunicare între oameni, ea în sine fiind privită azi ca un adevărat obiect de artă miniaturală și un fragment de viață cotidiană.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 18.10.2020, 15:17
Colecționarii au găsit în strângerea cărților poștale și a ilustratelor satisfacerea unei mari pasiuni. Apărută către sfârșitul secolului al 19-lea, cartea poștală a devenit repede un mod de comunicare între oameni, ea în sine fiind privită azi ca un adevărat obiect de artă miniaturală și un fragment de viață cotidiană.
Începuturile cărții poștale în România se găsesc la sfârșitul secolului al 19-lea. ”Legea asupra cărților de poștă” aprobată prin Decretul nr. 789 din 31 martie 1873 organiza cadrul legal în care puteau apărea micile semne ale salutului pe care și-l puteau trimite oamenii din excursii și din alte locuri unde se găseau. Inginerul Mihail Macri este filatelist și cartofil și el ne-a prezentat pe scurt cum a apărut micul obiect de carton în viețile românilor care avea să capete o mare semnificație:
”Primele cărți poștale apar în 1884 când au fost editate trei cărți poștale cu ocazia expoziției de la București. Următoarele au apărut în 1895, mă refer la spațiul sudic, în Muntenia și Moldova. Au fost editate la Constanța, se cunoaște una dar eu sunt sigur că sunt tot trei, și are legătură cu inaugurarea podului de la Cernavodă. Este o carte poștală pe fond roșu, am văzut-o în colecția unui mare colecționar din Constanța. Dar au apărut cărți poștale în Timișoara, în Arad, în alte orașe din Transilvania în 1892-1893, azi le cunoaștem pe unele dintre ele, editate bineînțeles la Viena și Budapesta. Acesta este începutul.”
Inițial, cărțile poștale pentru România erau comandate în Occident. Curând însă începe și tipărirea lor în țară. Mihail Macri: ”Noi n-am avut edituri. Primele cărți poștale românești au apărut în Germania și Austria, după care editurile românești din sud, care inițial importau cărțile poștale din Germania, au început să producă și ele. Au început să tipărească cărți poștale, să caute ilustratori, subiecte erau suficiente, nu erau o problemă. Apăruseră fotografi foarte buni și subiectele erau diverse. Tirajul era cel al unei litografii. Primele cărți poștale au fost lito, iar tirajul este în funcție de cât ține piatra, care nu ține foarte mult. Există cărți poștale clasice la care se văd diferențe mari deoarece imaginea începe să se estompeze și nu mai apar acele puncte tipice. Toată imaginea devine cursivă și anumite porțiuni din ea se estompează. După care piatra era schimbată. Tirajul minim era de 500 de exemplare, unele, cu subiecte mai plăcute, au fost de peste 3000 dar nu mai multe pentru că erau scumpe.”
Omul de azi este obișnuit cu formatul standard al unei cărți poștale ilustrate: o imagine reprezintă fața, iar pe spate există spațiul din stanga unde se scriu câteva cuvinte și în dreapta locul unde se scrie adresa destinatarului și se lipește timbrul. Însă cum orice obiect are o istorie și o evoluție, nici cartea poștală nu a fost așa de la început.
Cu detalii Mihail Macri: ”Cartea poștală, inițial, era cartea poștală cu timbru sec pe spate, fără nicio imagine. Pe față era adresa și pe spate era textul. Apărând fotografia și procedeele tipografice care la 1880 existau în toate țările civilizate, editorilor le-a venit ideea să pună litografii. Era încă greu cu fotografia în acel moment. După punerea litografiilor apare cartea poștală ilustrată. Inițial, cartea poștală era numai într-un chenar, în partea stângă a imaginii, și cu timbrul în partea dreaptă, adresa era jos și textul pe spate. Prețurile difereau foarte mult, de la o carte poștală care avea două linii și un timbru, uneori nici acel timbru ci numai loc de timbru, și care costa 2-3 bani, altele costau 1-2 lei. Diferența era imensă și nu oricine își permitea să scrie. Litografia era cât toată cartea poștală dar avea un mic spațiu alb în dreapta, uneori jos, sus niciodată, foarte rar în stânga, unde se scria ceva. În altă parte nu era loc de scris. După 1906-1907, când a fost o convenție a UPU (Uniunea Poștală Universală), care a făcut ca o carte poștală să fie împărțită în două pe spate: textul în stanga și timbrul plus adresa în dreapta. Această împărțire s-a păstrat până acum.”
Cine trimiteau cărți poștale la începutul apariției lor? Mihail Macri: ”Cei care știau să scrie. În Ardeal, de exemplu, la sate scriau preoții. Tirajul era mult mai amre în Ardeal tocmai din acest motiv. Dar orașele mari din Muntenia și Moldova erau foarte bine reliefate și exista o corespondență activă. Corespondența externă a românilor era, normal, cu Franța și Italia, acolo se duceau românii din sud. Românii din Ardeal aveau corespondență cu Austria și Germania. Nu putea scrie oricine și nu oricine avea rude la Paris. Și-atunci, trebuia să fie cineva dintr-o familie mai avută.”
Cartea poștală în România a continuat să țină pasul cu tendințele estetice și cu modernizările tehnice care făceau posibilă îmbunătățirea ei. Dezvoltarea fotografiei color a influențat și ea designul cărții poștale care a marcat începutul unei epoci a diversificării sale.
