150 de ani de istorie a monarhiei în România

Până în 1945, ziua de 10 mai 1866 a avut semnificaţia unui început pentru societatea românească, a unui început bun după o lungă şi agitată perioadă de căutări, incertitudini şi dezamăgiri.

Steliu Lambru, 09.05.2016, 13:49

În prima jumătate a secolului al 19-lea, românii au căutat să aplice ideile modernităţii şi să construiască prosperitatea şi democraţia. Ele s-au încarnat în persoana principelui german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a cărui venire, pe 10 mai 1866, va inaugura cea mai bună perioadă din istoria României. Fondatorul Carol I era primul din cei 4 regi pe care i-a avut România, după părerea multora şi cel mai bun dintre ei. Istoricul Alin Ciupală a arătat că, la început, Carol şi românii s-au confruntat cu dificultăţi de acceptare reciprocă, dar şi cu speranţă. „În afara clasei politice româneşti, Carol este primit cu destulă indiferenţă de către români deoarece aceştia nu-l cunosc, este un principe german, catolic, deci un străin pentru cei mai mulţi dintre ei. În schimb, elita politică îl primeşte cu foarte multe speranţe. După deziluzia domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în viitorul rege Carol I ei şi-au pus mari speranţe. Pe de altă parte, trebuie să spunem că principele domnitor are, la sosirea în Bucureşti, un adevărat şoc. Mai tîrziu, regina Elisabeta, cu mult umor, povesteşte episodul venirii lui Carol în Bucureşti, după un drum lung, obositor şi riscant, la capătul căruia, la Bucureşti, Carol este destul de dezamăgit de realităţile pe care le întîlneşte. Era un oraş care, în comparaţie cu oraşele germane, este provincial. Are surpriza să constate că reşedinţa sa, casele Golescu din Bucureşti, nu seamănă cu una princiară. Dincolo de aceste dezamăgiri de moment, Carol se va adapta şi va reuşi să treacă peste această perioadă grea a începutului.”

Succesorul lui Carol I, nepotul său Ferdinand I, avea să se ridice la înălţimea ilustrului lui unchi. Împreună cu soţia sa, regina Maria, ei deveneau ctitorii României Mari în 1918. Istoricul Alin Ciupală a ţinut să remarce extraordinara vitalitate a reginei pe care a insuflat-o tuturor, în acele momente cumplite ale primului război mondial, dar şi în consolidarea ulterioară a statului. “Regina Maria şi-a asumat şi un alt rol, pe lângă acela de infirmieră, de organizatoare, de persoană care alină suferinţele răniţilor şi ale civililor din spatele frontului. Ea a avut şi un rol politic. Chiar dacă sistemul monarhiei constituţionale de atunci nu permitea reginelor să aibă atribuţii politice, ea va depăşi aceste bariere. Bogata ei corespondenţă ne demonstrează eforturile politice pe care regina Maria le-a făcut pe care România să obţină sprijinul atât de necesar pe plan internaţional. Memorialistica epocii ne vorbeşte de faptul că regina nu şi-a asumat doar un rol social şi cultural, ci şi unul politic. În momentele extrem de dificile de la începutul anului 1918, regina este printre puţinii lideri ai românilor care mai crede în victorie, care încearcă să menţină viu idealul naţional. Din punct de vedere moral, această atitudine fermă a reginei merită o atenţie deosebită.”

Cel de-al treilea rege, Carol al II-lea, a fost o personalitate dificilă şi controversată. Istoricii îl consideră, şi din cauza tulburilor ani 1930 când a domnit, ca unul de numele căruia se leagă începutul sfârşitului pentru democraţia română. Istoricul Florin Muller. ”Carol al II-lea este un personaj politic extrem de complex pe care eu l-aş pune în legătură mai mult cu urmaşi ai săi ca Ion Antonescu sau cu liderii comunişti decît cu România regilor Carol I şi Ferdinand I. Carol este un rege în timpul căruia procesele de modernizare a României intră într-o etapă nouă şi el înţelege să se implice efectiv în ele. Modernizarea românească a fost un proces în care principiile morale şi constituţionale au fost trecute în plan secundar. Pentru Carol, ceea ce a contat a fost mai degrabă o manieră cvasi-fascistă de mobilizare a resurselor naţionale şi un stil de lucru în totală contradicţie cu stilurile austerului Carol I şi cel al tatăl său, cumpătatul Ferdinand I. Tipul său de comportament politic a lăsat o amprentă foarte puternică asupra românilor. De exemplu, regimul comunist datorează foarte mult stilului personalizat de putere aşa cum l-a impus Carol. El pregăteşte România pentru totalitarismul care urmează.”

Ultimul suveran, Mihai I, în anii de după război, când s-a opus comunizării României şi a făcut mari eforturi pentru renaşterea democraţiei, se aşează în tradiţia glorioasă a primilor doi suverani. Într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în 2008, suveranul, acum în vârstă de 95 de ani, trecut prin multe greutăţi, îi sfătuia pe români cum să se poarte unii cu ceilalţi. “Să te comporţi omeneşte cu ceilalţi, pe cât se poate să nu dispreţuieşti pe nimeni, omenia şi câteva lucruri foarte greu de explicat. Bunătate, în general, dar nu bunătate până la infinit, câteodată mai trebuie să strângi şurubul, cum se spune. Am văzut atâtea lucruri teribile care se întâmplau în ţară cu oamenii şi când vezi că autorităţilor nu le pasă şi aproape că îi aruncă pe jos, ţi se face scârbă când vezi aşa ceva. Eu sunt învăţat altceva: tocmai asta, omenia, şi să te porţi cu omul de rând, sărac, la fel, tot oameni suntem. Este foarte greu câteodată când îi întâlnesc pe câte unii care nu au această mentalitate şi dau în oamenii ăştia săraci, îi aruncă acolo ca pe gunoi, este ceva infernal asta!”

Pe 30 decembrie 1947 monarhia română era înlăturată de regimul comunist şi România aruncată în ghearele tiraniei de care va scăpa abia în 1989. Modelul monarhiei este, la 150 de ani, unul care înseamnă normalitate.