Ada Kaleh, insula de sub ape

Gândirea utopică este ceva propriu ființei umane și dintotdeauna oamenii au căutat să fie atât în lume, cât și în afara ei.

Steliu Lambru, 12.09.2022, 17:04

Gândirea
utopică este ceva propriu ființei umane și dintotdeauna oamenii au căutat să
fie atât în lume, cât și în afara ei. Oamenii cred că societatea este ceva bun,
însă cred în același timp că ea este rea, că aduce nefericire. De aceea, un spațiu
închis care să-l ferească pe individ de relele lumii exterioare, pe el și pe
cei dragi lui, a fost de multe ori imaginat de scriitori, de filosofi, de
gânditori sociali și chiar de oamenii simpli în forme mai puțin elevate.

Un
asemenea spațiu este în cultura română insula Ada Kaleh. Cu o existență
suficient de recentă ca să fie documentată prin istorie orală și cu o istorie
palpabilă prin surse scrise, Ada Kaleh nu a fost o utopie. Ea a devenit una
după ce a dispărut în apele Dunării în 1970 după ce hidrocentrala Porțile de
Fier I a fost pusă în funcțiune. Proiect comun extrem de ambițios al României
și Iugoslaviei, centrala de la Porțile de Fier a cerut nu numai mari eforturi
financiare, dar și sacrificii de habitat uman.

Ada Kaleh a fost la frontiera dintre
două lumi și dintre două țări, la frontiera dintre Imperiul otoman și Imperiul
austriac. Era un punct vamal, controlul său fiind disputat de cele două
imperii. Pe insulă s-a construit o cetate care a i-a adus și numele: Ada Kaleh
înseamnă cetatea de pe insulă. Ea este astăzi o legendă dispărută pentru cei
mai mulți oameni care află de ea, dar și un paradis pierdut, dacă lăsăm
imaginația să zboare.

Insula are însă supraviețuitori, unul dintre ei fiind Turhan
Semși, președintele Uniunii Democrate Turce din România, filiala București, de
la care am aflat cine erau cei care trăiau pe insula din mijlocul marelui
fluviu.

Așa cum începe
fiecare poveste, a fost odată insula Ada Kaleh. Într-adevăr, a fost o insulă
care s-a aflat în aval de orașul Orșova și în amonte de orașul Turnu Severin,
undeva pe mijlocul Dunării, în amonte de barajul care există azi la Porțile de
Fier. Era o comunitate mică unde am trăit în bună conviețuire cu toate etniiile
care se aflau pe insulă, nu în număr mare. Majoritatea locuitorilor de pe insulă
erau turci. Amintirile sunt din vremea copilăriei, amintiri și informații în
ceea ce privește existența insulei, cu obiceiuri, cu datini, cu greutățile, cu
grijile noastre care au existat ale unei vieți care se desfășura pe o insulă.
Aveam și bucuriile noastre mai ales pe timp de vară atunci când primeam
vizitatori pe insulă.

Pervin Halimoglu locuiește la
Istanbul și ea este cineva care s-a născut și a trăit paradisul de pe Ada Kaleh.
Persistența amintirilor sale din copilărie este dublată de nostalgia după un
loc minunat, așa cum este descris de cei care au fost acolo și de imaginile
păstrate.

Despre Ada Kaleh
este greu de povestit. Cine n-a văzut, cine n-a gustat ceva nu știe ce este.
Noi am trăit, noi ne-am născut acolo, eu aveam 18 ani când am plecat de pe
insulă. Încă visele mele sunt de acolo, nu mă visez în altă parte. Am avut o
copilărie foarte frumoasă, o copilărie pe care cred că puțini o au.

Amintirile lui Turhan Semși devin și
mai realiste atunci când apare misterul. Pentru că orice loc utopic trebuie să
fie și misterios.

Copil
fiind, în clasa a 4-a, împreună cu alți doi colegi, aveam interesul să intrăm
în zonele în care părinții ne spuneau că nu aveam ce căuta, era tabu. Fiecare
copil face tocmai invers. Pe insulă exista în mijlocul șanțurilor de apărare o
fortificație în formă de cruce, în mijlocul ei era un acces la subsol. Înălțimea
construcției cetății de la nivelul 0 în sus, era aceeași și în jos. Am intrat
într-o galerie cu lumnări și cu lanterne și am descoperit un acces către 4
tuneluri. Un tunel traversa insula în aval și avea o ieșire către capul sudic,
un alt tunel avea ieșirea în amonte și care a fost închis din cauza depunerii
de aluviuni. Mai erau două tuneluri care subtraversau Dunărea, unul către malul
românesc și altul către malul sârbesc. Noi am înaintat foarte puțin în galeria
care ducea în aval de insulă, dar curiozitatea era să vedem dacă puteam
subtraversa Dunărea către malul iugoslav. Am înaintat și la un moment dat am
dat de apă și am mers până apa ne-a ajuns la brâu. Ne-am întors și am aflat
după aceea de la părinți că acel tunel fusese dărâmat când Dunărea avea debit
scăzut. Un vapor trecuse pe acolo și a dărâmat partea de sus a tunelului care
s-a inundat.

Insula și cetatea sunt spațiile izolate
pe care oamenii și le-au imaginat cel mai adesea ca locuri ale fericirii și ale
tihnei. Iar pe Ada Kaleh probabil că nu vom mai merge niciodată pentru a ști.