Arme medievale româneşti

Istoria militară a spaţiului românesc medieval are în icoane şi fresce exemple de reprezentare a armelor ca realitate socială importantă.

Steliu Lambru, 08.04.2013, 14:12

În teorie, armele nu ar trebui să coexiste cu spaţiul sacru. Dar oamenii timpurilor trecute au crezut altfel. Istoria militară a spaţiului românesc medieval are în icoane şi fresce exemple de reprezentare a armelor ca realitate socială importantă. În secolul al 16-lea, pe zidurile bisericilor româneşti, imaginile sfinţilor militari, apărători ai religiei creştine, sunt cele care atestă prezenţa anumitor tipuri de arme în armatele Ţărilor Române care însemnau apartenenţa la spaţiul occidental.

Cercetând zidurile bisericilor româneşti, istoricii au făcut unele descoperiri uluitoare. Una dintre ele a fost cea semnalată de muzeograful Carol König, istoric al armelor medievale:

”Am descoperit, la Voroneţ, că pe o frescă apare o archebuză. Până în 1978 nici nu se ştia despre această archebuză, extrem de interesantă, de la începutul secolulului al 16-lea. Era tipul de archebuză existent la data aceea pe plan european. Mecanismul de dare a focului era cu fitil, mecanism care exista la acea dată în lumea occidentală. Noi nu aveam, până la acea dată, o imagine a unei archebuze româneşti, nu s-a păstrat nimic în muzee. O parte din piesele de armament existente în fresce erau aceleaşi cu cele care existau în documentaţia epocii. Mi-am dat seama că, într-adevăr, pictorul de atunci, în ceea ce priveşte armamentul, a respectat exact tipul de armă care exista la data respectivă.”

Dintre arme, spada avea cea mai puternică simbolistică religioasă. Sfinţii militari îşi înfăţişează spada ca element de bază al misiunii lor, al luptei cu necredinţa. Prototipul este cel al arhanghelului Mihail, comandantul oştilor îngereşti, care se luptă cu Satana folosind spada. Forma spadei era una mistică, lama lungă şi garda ei orizontală reproducea o cruce. Spadele se făceau din oţel şi lamele erau foarte flexibile, alte două simboluri foarte puternice în credinţa creştină: asprimea credinţei propriu-zise şi lupta dură cu necredinţa. Flexibilitatea spadei însemna sufletul omului supus ispitelor. Carol König a descris caracteristicile spadei, aşa cum apar ele în imaginea unui sfânt militar din pictura mănăstirii de la Curtea de Argeş.

”Cea mai semnificativă armă existentă era spada, armă albă din categoria tăiere şi împungere. Are întotdeauna lama dreaptă şi are întotdeauna două tăişuri. Aceasta este deosebirea între spadă şi sabie, aceasta din urmă are un singur tăiş, o muchie netăioasă şi lama poate fi dreaptă sau curbată. Ce mi-au atras atenţia au fost mânerul şi garda spadei, tipice pentru epoca în care a fost pictată. În Occident a existat acelaşi tip în momentul în care a fost realizată fresca. O altă piesă de armament din frescă este suliţa, care face parte tot din categoria armelor albe de aruncare şi împungere. Există două asemenea arme, suliţa şi lancea. Suliţa era folosită de unităţile de pedestraşi, adică de infanterie. Era de obicei mai lungă şi vârful era de diverse forme: triunghiulare, sub formă de frunză. Era ceva mai lată decât vîrful lăncii. Lancea era folosită de către unităţile de cavalerie, de obicei mai scurtă, vârful fiind mult mai puternic, oţelit. Părţile metalice erau mai mici pentru a pătrunde prin armura sau pieptarul adversarului.”

Însă arma în care armatele române au excelat a fost arcul. Carol König a detaliat această afirmaţie. ”O altă armă prezentă este arcul. Vreau să spun că oştile Ţărilor Române au folosit în mod deosebit arcurile, spadele şi suliţele, lancea de către unităţile de cavalerie. Arcul era una dintre armele cele mai importante. Dacă aş aminti principalele bătălii pe care oştile noastre le-au dus, ne putem da seama că arcul a fost elementul de bază al armamentului. Lupta de la Posada din 1330 a fost câştigată datorită arcaşilor. În bătălia de la Rovine din 1395, unul dintre elementele esenţiale ale victoriei lui Mircea cel Bătrân a fost folosirea arcurilor. Românii erau foarte buni arcaşi. Alexandru cel Bun a trimis 400 de luptători în ajutorul armatelor poloneze în lupta de la Marienburg din 1422, majoritatea lor fiind arcaşi. Trupele de arcaşi români erau foarte cunoscute în zona Europei de Est. Aproape toţi sfinţii militari au arcuri. Cel reprezentat aici este însă de tip oriental. În imagine se vede şi modul de prindere a corzii. În frescă se mai observă şi tolba cu săgeţi, se văd chiar şi tipurile de săgeţi existente atunci. Armele defensive sunt pieptarul, umerarii, elementele laterale, apărătoarele de şolduri. Tipul de pieptar nu prea mai este cel care era folosit în epocă, era mai ornamentat, mai frumos, cred că pictorul a mai intervenit cu imaginaţia lui. Dar, chiar şi aşa, pieptarul exista la data respectivă, asta este un lucru cert, aşa cum existau şi umerarii şi elementele de apărare.”

Se pare că în Evul Mediu au existat şi arme tipice româneşti. Este vorba despre un anumit tip de spadă moldovenească, menţionat într-o scrisoare a principelui Moldovei Ştefan cel Mare către meşterii din Milano. Scrisoarea era o comandă către atelierele milaneze pentru confecţionarea a zece asemenea piese. Confirmările materiale ale documentului se află la Istanbul unde se găsesc trei spade moldoveneşti, una dintre ele aparţinând chiar marelui domnitor.