Centenar Monica Lovinescu

Fără îndoială că Radio Europa liberă a fost cea mai importantă sursă de informare liberă, de analiză și sinteză a situației politice, economice și culturale a României în a doua jumătate a secolului 20.

Steliu Lambru, 13.11.2023, 14:14

Fără
îndoială că Radio Europa liberă a fost cea mai importantă sursă de informare
liberă, de analiză și sinteză a situației politice, economice și culturale a
României în a doua jumătate a secolului 20. În echipa sa, serviciul român de la
Radio Europa liberă a avut nume grele ale jurnalismului de radio românesc: Noel
Bernard, Mircea Carp, Vlad Georgescu, Neculai Constantin Munteanu și alții. Nu
în cele din urmă, poate chiar între primele menționări, și Monica Lovinescu, de
la nașterea căreia pe 19 noiembrie se împlinesc 100 de ani.

Monica
Lovinescu este una dintre vocile cele mai puternice ale României libere
anticomuniste și antifasciste din exil între anii 1945 și 1989. S-a născut la
București ca fiică a criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei de
franceză Ecaterina Bălăciou, ucisă în detenție de regimul comunist. Jurnalistă
și critic literar la rândul ei, Monica Lovinescu a devenit o autoritate în
domeniu asemenea tatălui ei. În 1947, la 24 de ani, cu o carieră deja foarte
promițătoare, a emigrat în Franța unde împreună cu soțul ei Virgil Ierunca a
realizat cele mai atractive emisiuni cultural-politice ale Europei libere.
Vocea ei inconfundabilă, principiile morale și etica profesională ireproșabilă
precum și observațiile și criticile sale foarte pertinente au transformat-o
într-una dintre vedetele postului de radio.

Centrul de
Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a avut ocazia de a o intervieva pe
Monica Lovinescu în 1998. Atunci, ea își amintea de biroul parizian al Europei
libere, înființat la începutul anilor 1960, locul unde se produceau celebrele
emisiuni care captau atenția românilor.

Făceam de aici ceea ce în general celelalte ţări nu făceau, am fost unici,
cazul românesc a fost unic. Pentru că transmiteam hebdomadar o oră de emisiune,
a mea intitulată Teze şi antiteze la Paris, aproximativ 40 de minute
emisiunea lui Virgil Ierunca Povestea vorbei şi de două ori câte 20 de minute
pentru Actualitatea românească, ediția care privea cultura din ţară. Deci
ocupam o zi întreagă studioul şi aveam un număr de ore de emisiune pe care nici
o altă naţie nu le avea.

Monica
Lovinescu făcea jurnalism de radio cu dedicație pentru profesia sa. Nu doar că
la studio beneficia o dotare tehnică pe măsură, dar și în casa lor soții
Lovinescu și Ierunca aveau un magnetofon pe care înregistrau textele și mergeau
la studio doar pentru a le mixa cu muzica. Monica Lovinescu a vorbit și despre
sursele de informare despre România, având în vedere dificultățile pe care
presa liberă le avea cu regimul comunist de la București.

Despre situaţia din România ne documentam în două feluri.
Prin ziare, pe de o parte, eram abonaţi la principalele ziare, erau pe numele
lui Virgil Ierunca, dar aveam o cutie poştală ca să nu dăm adresa de acasă.
Asta pe de o parte. Şi ne întâlneam cu patru sau cinci scriitori pe lună, cel
puţin. Noi îi numeam – aşa s-au numit şi ei pînă la sfârşit – clandestinii,
adică niciun scriitor român nu ştia că noi vedem pe altul; ştiau că ne vedem,
dar nu ştiau pe cine. Şi-am păstrat secretul ăsta ca să nu le facem niciun fel
de rău. Deci cunoşteam viaţa literară şi marile probleme politice dinlăuntru.

Spirit
universal, în emisiunile sale Monica Lovinescu nu putea vorbi românilor numai
despre România.

Teze şi
antiteze la Paris nu era numai asupra literaturii române, era şi asupra a ceea
ce se petrecea la Paris. Nu atât din punct de vedere franţuzesc, era un magazin
săptămânal de cultură. La Paris era un fel de răscruce unde se petrecea tot ce
ținea de avangardă, orice discuţie de idei mai interesantă. Sau era despre
realizările unor români din străinătate, că era Lucian Pintilie, că era Mircea
Eliade, că era Eugen Ionescu. Cu toţii au fost la acest microfon şi s-au făcut
emisiuni cu ei şi despre ei.

Un
asemenea jurnalist incomod nu putea lăsa indiferent regimul de la București,
care a decis reducerea ei la tăcere. Mai întâi, regimul a început o campanie
denigratoare în presă. Apoi a trecut la agresiune fizică.

În noiembrie 1977, cu o zi înainte de sosirea lui Paul Goma
la Paris, pe 18 noiembrie mai exact, mă aşteptau doi palestinieni. Şi mi-au
cerut să intru în casă că ar fi avut un mesaj pentru mine. Mi s-a părut suspect
pentru că mi-au spus madam Monica şi aicea madam cu prenumele este ceva
foarte familiar, nu se întrebuinţează. Aşa că mi-am dat seama şi nu le-am dat
drumul înăuntru. Și-atunci au început să-mi dea în cap. Am căzut, am tras un
țipăt, am leşinat, a venit cineva de pe stradă, ei au fugit. Cel care mi-a sărit
în ajutor a fugit după ei, dar nu i-a mai putut găsi. Am scăpat doar cu nasul
oarecum spart şi fără daune majore, cu faţa și brațul umflate.

Monica
Lovinescu a continuat și după 1989 să le vorbească românilor despre libertate,
democrație, principii, istorie până la moartea sa din 2008. Opera sa este o
moștenire extrem de importantă pentru a înțelege condiția intelectualului exilat
și confruntat cu Răul și care a câștigat