Comunism versus comunism – conflictul româno-iugoslav

În martie 1948, rezoluţia Cominformului condamna Iugoslavia şi pe Tito ca trădători ai cauzei comuniste şi agenţi ai regimului capitalist.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 12.06.2013, 12:44

În martie 1948, rezoluţia Cominformului condamna Iugoslavia şi pe Tito ca trădători ai cauzei comuniste şi agenţi ai regimului capitalist. În urma ivirii conflictului dintre URSS şi Iugoslavia, întregul bloc comunist era obligat să se alinieze politicii Moscovei şi să condamne atitudinea lui Tito drept capitalistă. În conflictul sovieto-iugoslav a fost atrasă şi România, iar frontiera dintre cele două ţări a devenit o adevărată linie Maginot, cu fortificaţii şi provocări de război. În mod real, conflictul româno-iugoslav a fost unul fals, inventat pe baze ideologice între două partide, două regimuri şi doi lideri comunişti care nu se deosebeau în mod fundamental unul de celălalt: ambele părţi erau la fel de dogmatice în ideologie şi de fidele sistemului represiv.

În 1998, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română l-a intervievat pe Ion Şuta, şeful secţiei operaţii din armata română, unul dintre responsabilii cu construcţia sistemului de fortificaţii de pe frontiera româno-iugoslavă. El a spus că toate deciziile în acest sens au fost luate la Moscova şi aplicate de comuniştii români, sub stricta supraveghere a consilierilor sovietici: ”La Moscova s-a hotărât că în ceea ce priveşte problemele militare cu Iugoslavia, un război cu această ţară este iminent. Ca urmare, România se găsea geografic în graniţă directă cu Iugoslavia, în mod direct ea devenea ţara care-şi avea rolul cel mai important, fiind în eşalonul întâi. Am înţeles totodată că concepţia generală, militară a fost de apărare, nu de trecere la ofensivă împotriva lui Tito. Nu s-a pus atunci problema ca să se treacă la o acţiune ofensivă pentru înlăturarea lui Tito prin forţele armate ale României sau în cooperare cu alte forţe sovietice sau din alte ţări. Şi aceasta ca urmare a concepţiei generale. La data sosirii mele în comandament, la scurt timp, a trebuit să încep elaborarea unor planuri de apărare pe frontiera de vest cu Tito.”

Creşterea tensiunilor în zonă era de natură să alarmeze ambele părţi. Cel de-al doilea război mondial abia se încheiase şi lumea credea că războiul este soluţia cea mai la îndemână pentru rezolvarea diferendelor. Apărarea frontierei era primul pas. Ion Şuta: ”Cu generalul Vasiliu şi cu o grupă de ofiţeri din secţia mea de operaţii din Comandamentele de Arme ale Regiunii Militare şi de la Corpul 38 Armată de la Timişoara am făcut recunoaşteri pe frontieră pentru elaborarea planului de apărare a ţării. Vreau să vă spun că la aceste recunoaşteri a participat şi consilierul militar sovietic, generalul Zakarenko, consilier pe lângă comandantul regiunii. Uneori mai veneau şi alţi ofiţeri sovietici de care nu-mi amintesc ce funcţii au avut. La statul major al regiunii am avut un alt consilier, era un general, Prohov, la regiunea a III-a militară Cluj. Cu ocazia acestor recunoaşteri în teren am constatat regimul sever care s-a introdus pe frontiera cu Iugoslavia în 1950. Se instalase pe o bună parte din frontieră garduri de sârmă ca să împiedice trecerea frauduloasă a persoanelor pe frontieră şi dintr-o parte, şi din alta. Dar în acelaşi timp regimul acesta sever de control grăniceresc a fost completat cu un regim foarte sever al securităţii. Au fost constituite unităţi de securitate şi de miliţie călare, care împreună făceau patrularea în toată această zonă pe o adâncime de cam vreo 30-40 de kilometri la linia de graniţă.”

De-a lungul unei linii de demarcaţii, care odată era o formalitate şi marca trecerea dintre două ţări prietene şi democratice, acum se ridicau umbrele unor aţîţări războinice. Nu numai România trebuia să-şi fortifice graniţa cu Iugoslavia, ci şi celelalte ţări comuniste care aveu frontieră comună cu ea. Ion Şuta: ”Pe baza planului de operaţie de apărare a ţării pe frontiera de vest cu Iugoslavia am întocmit după aceea planul de fortificaţii. În planul acesta, în care intrau trupele de apărare, au fost amplasate pe teren fortificaţii care erau de mai multe feluri: fortificaţii grele, fortificaţii uşoare şi erau fortificaţii simple sau mai bine zis lucrări de apărare simple, betonate sau nebetonate. Şi erau şanţuri care erau căi de comunicaţii între lucrările acestea de apărare, adică între lucrările de fortificaţii sau care se foloseau şi ca tranşee propriu-zis de luptă din ele. În aceste fortificaţii trebuia să intre mitraliere, tunuri antitanc şi aruncătoare de mine. Mai erau şi poziţii în adâncime ale artileriei, care nu erau componente ale sistemului de fortificaţii, dar făceau parte din dispozitivul de luptă propriu-zis pentru apărare a trupelor care intrau în sistem. Fortificaţiile erau în linie continuă de la Curtici, cam de la nord de Mureş, până la Orşova. Fortificaţiile se continuau şi pe partea aceasta cu Iugoslavia la Gura Timocului şi făceau legătura cu fortificaţiile pe care trebuia să le facă bulgarii pe malul Timocului în jos, în sud, spre Grecia.”

S-au construit cazemate din beton armat, se lucra noaptea pentru ca potenţialul inamic să nu le observe. Au existat şi incidente de frontieră în care s-au înregistrat schimburi de focuri între militarii de pe ambele maluri ale Dunării. Însă nu s-a trecut niciodată un anumit prag al tensiunilor deoarece totul nu era decât o reciprocă demonstraţie de forţă şi nimeni nu avea interesul ca situaţia să escaladeze. Relaţiile româno-iugoslave s-au îmbunătăţit aproape instantaneu după moartea lui Stalin din 1953, iar fortificaţiile au devenit inutile.