Comunişti români în Rezistenţa franceză
Generaţia celor care au luptat împotriva fascismului a fost una marcată de idealurile socialismului şi comunismului, în aparenţă nobile.
Steliu Lambru, 16.06.2014, 13:05
Generaţia celor care au luptat împotriva fascismului a fost una marcată de idealurile socialismului şi comunismului, în aparenţă nobile. Şi unele din acele idealuri chiar aveau sprijinul oamenilor cumsecade, oripilaţi de ideologia rasismului. Agresiunea fascismului asupra Europei a fost un motiv suficient de puternic pentru ca tinerii militanţi de stânga să se mobilizeze pentru lupta voluntară contra celui mai mare rău pe care îl imaginase istoria. Fascismul nu era altceva, conform doctrinei marxist-leniniste internaţionaliste, decât încarnarea celui mai malefic spirit al capitalismului, şi anume naţionalismul. Iar ocuparea Franţei a fost semnalul cel mai clar pentru comuniştii români că era timpul pentru acţiune.
Reputatul istoric Vladimir Tismăneanu, profesor la Universitatea Maryland, provine dintr-o familie cu o puternică tradiţie marxistă. Ambii săi părinţi au luptat în războiul civil din Spania, tatăl său pierzându-şi un braţ, iar sora mamei sale a fost activă în Rezistenţa franceză şi decorată cu cea mai înaltă distincţie. Vladimir Tismăneanu şi-a adus aminte de un episod din drumul mamei sale spre Spania, în 1936, ca voluntară în Brigăzile Internaţionale. Atunci începea istoria rezistenţei antifasciste române din cel de-al doilea război mondial.
”Prin Franţa, mama pleacă spre Spania. Era politica de non-intervenţie care interzicea practic mersul direct spre Brigăzile Internaţionale din Spania. Drumul era fie prin Italia, aşa cum a ajuns tatăl meu, fie prin Franţa. Mama a ajuns în Franţa, punctul central era Parisul, unde exista Biroul din Exterior al Partidului Comunist Francez. Este suficient de naivă în acel moment, şi evoc un episod revelator. Ajunge la Paris, unde stă o lună. I se dă o cameră, i se face un instructaj. Resposabilul de la Paris era Palmiro Togliatti, care urma ruta Spania – Moscova – Paris. Mama ia trenul în direcţia Perpignan şi fiind foarte naivă n-are altceva de făcut decât să-şi cumpere un ziar, să citească în tren. Şi ce cumpără ea? Oficial, mergea ca studentă în istoria artelor să viziteze mănăstiri. Îşi cumpără L’Humanite. Este prima mare eroare pentru că se îndrepta spre Spania, vorbind cu accent străin, şi mai cumpărase şi L’Humanite. Era în compartiment cu un singur personaj care, la sfârşit, când coboară, îi spune: precis mergi în Spania, pe linia Brigăzilor Internaţionale. Ea neagă, dar personajul îi spune: fetiţo, dacă faci acest lucru, data viitoare nu mai cumpăra L’Humanite. Nu te expui cu organul oficial al PCF. Era deputatul comunist din zona respectivă.”
Problema internaţionalismului a fost una care a decis alegerea celor mai mulţi dintre rezistenţii români din Franţa. ”E de amintit definiţia pe care o dădea Stalin internaţionalismului proletar. Marxismul este prin definiţie o doctrină internaţionalistă. Naţionalismul şi marxismul nu sunt complementare. Dacă eşti sincer naţionalist, nu poţi fi marxist, iar dacă eşti marxist, nu poţi fi naţionalist. Aici, lucrurile sunt foarte clare. Că au existat tot felul de aliaje şi alianţe e altceva, noi tocmai asta trebuie să explicăm. Stalin dă definiţia internaţionalismului proletar, celebra Piatră de încercare: piatra de încercare a internaţionalismului proletar, spunea Stalin în 1927, care rămâne valabilă până la conflictul sovieto-chinez, o reprezintă atitudinea faţă de Uniunea Sovietică. Nu era internaţionalist adevărat cel care punea sub semnul întrebării dreptatea liniei partidului bolşevic al Uniunii Sovietice.”
Olga Bancic, Cristina Luca, Mihail Florescu, Gheorghe Gaston Marin, Alexandru Jar au fost printre cele mai active nume ale exilului comunist românesc din Franţa. Dar şi alte personalităţi culturale şi ştiinţifice antifasciste s-au alăturat demersului, aşa cum a fost aviatorul Traian Vuia. L-am întrebat pe Vladimir Tismăneanu despre legăturile lui Vuia cu rezistenţa franceză şi cu comuniştii români din Franţa.
”Ştiu că au fost foarte puternice, ştiu de la mătuşa mea, şi că s-au întâlnit în repetate rânduri. De asemenea, a fost o relaţie foarte puternică cu Elena Văcărescu, ea s-a ocupat de această relaţie, prin scriitorul Ilarie Voronca. Şi cu Elvira Popescu de asemenea. E un fapt că marile figuri ale intelectualităţii române care au ajuns în Franţa, mi-aduc aminte acum şi de balerina Lisette Codreanu, prietena lui Brâncuşi, erau de stânga. Era o discrepanţă: pe cât nu erau de stânga intelectualii din ţară, atunci când ajungeau la Paris, se făceau de stânga. Toţi merg fie spre stânga socialistă, fie spre stânga comunistă. Vuia n-a fost comunist sub nicio formă, din câte ştiu, dar avea relaţii cu ei sub formă de bani, le oferea adăpost şi legături spre sate, avea o casă de vară folosită de Rezistenţă. Era acest gen de relaţii, care în zona de nord a Franţei putea duce la multe complicaţii. Când De Gaulle îi scoate pe comunişti din guvern, în 1946, inclusiv Thorez era ministru, începe războiul rece. În 1948-49 au loc masive expulzări de comunişti români din Franţa, atunci se întoarce Mihai Şora, de exemplu. Unii dintre ei nu fuseseră naturalizaţi francezi.”
Odată cu nimicirea fascismului, cei care crezuseră într-o lume mai bună au răsuflat uşuraţi. Aveau impresia că socialismul avea să aducă salvarea întregii umanităţi şi că suferinţele vor lua sfârşit. Dar mersul istoriei era altul.
