Consilierii sovietici în România
În apariţia şi dezvoltarea tipului de societate politică sovietică au existat câţiva piloni de bază: armata sovietică, partidul comunist, aparatul de represiune şi consilierii sovietici.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 01.07.2013, 09:54
În apariţia şi dezvoltarea tipului de societate politică sovietică au existat câţiva piloni de bază: armata sovietică, partidul comunist, aparatul de represiune şi consilierii sovietici. Aceştia din urmă au adus de la Moscova în toate ţările Europei Centrale şi de Est maniera de a gândi şi aplica modelul comunist. Şi în România, consilierii sovietici au invadat toate instituţiile statului pentru supravegherea transformării complete a societăţii dintr-una capitalistă într-una socialistă. Formal, a existat o cerere a guvernului român, dar în realitate, trimiterea consilierilor sovietici a fost o decizie a Moscovei.
În toamna anului 1949, liderul comuniştilor români Gheorghe Gheorghiu-Dej trimitea o scrisoare lui A. A. Gromâko, locţiitor al ministrului de Externe al URSS, prin care se solicita trimiterea unuia sau a doi specialişti care să acorde asistenţă conducerii Partidului Muncitoresc Român pentru analizarea situaţiei unor membri ai partidului cu o activitate neclară şi suspectă”. În şedinţa din 9 noiembrie 1949 a Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, solicitarea lui Dej a fost aprobată. Din partea Ministerul Securităţii Statului al URSS au fost trimişi în România numiţii A. M. Saharovski şi V.S. Patrikeev. Acesta era momentul de început. Convenţia dintre România şi URSS semnată pe 5 februarie 1950 consfinţea evidenţa relaţiilor de subordonare dintre cele două ţări.
Consilierii sovietici au fost trimişi în primul rând în armată şi în Securitate. Durata şederii lor era de 3 ani, iar costurile erau suportate de partea română, atât pentru întreţinerea lor, cât şi pentru cea a familiilor lor. Ei primeau două salarii: unul în lei, pe care îl încasau direct, şi altul în ruble, plătit statului sovietic. În afară de aceasta, consilierii primeau locuinţe gratuite, acces în magazine speciale, cheltuieli de transport.
Dar nu numai armata şi Securitatea au fost puncte strategice pentru consilierii sovietici, ci şi sectoarele economice. Nicolae Magherescu a fost şef de cabinet al scurtului mandat de ministru pe care l-a avut liberalul Mihail Romniceanu în guvernul Petru Groza dominat de comunişti. În 1996, el povestea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română despre existenţa unuia dintre consilierii sovietici din Banca Naţională a României: ”În Banca Naţională am fost trimis la sucursala Ploieşti. Dar nu am stat decât doi ani şi după aceea am revenit în centrală. Şi când am revenit în centrală – asta s-a întâmplat pe la sfârşitul lui 1949-50 – era un consilier sovietic pe care îl chema Romaşov, îmi aduc aminte numele perfect. Şi era neglijent îmbrăcat şi pantalonii necălcaţi, după câte ţin eu minte. Şi acesta a venit cu toate instrucţiunile de la Gost Bank, de la Moscova, şi noi am trecut cu toate operaţiunile noastre de bancă pe modelul Gost Bank. Însă norocul nostru a fost că am avut un guvernator, Aurel Vîjoli, care a fost funcţionar al Băncii Naţionale din 1923. Era un tehnician desăvârşit, era foarte bine pregătit şi mai ales a fost un om care a ţinut la tradiţia Băncii Naţionale, adică a păstrat mentalitatea funcţionarului de bancă.”
Nicolae Magherescu a arătat şi cum s-a schimbat politica economică a băncii centrale a României, politică dictată de cosilierii sovietici: ”Această schimbare am făcut-o pentru că era ordinul să mergem pe un nou sistem. Ce însemna asta? Tot monetarul care era pe piaţă trebuia să stea în conturi la Banca Naţională. Nici o înteprindere nu avea voie să ţină bani în casă decît la un plafon minim stabilit. În funcţie de monetarul care era la Banca Naţională se fixa şi planul de credite al înteprinderii care era centralizat. Banca Naţională era aceea care finanţa toate intreprinderile, după ce Ministerul de Finanţe le dota cu mijloace circulante proprii. Diferenţa care era peste necesarul de mijloace circulante trebuia acoperită prin credite de la bancă să ia credite. Deci cu noi, cu Banca Naţională şi cu băncile de atunci, a început sistemul centralizat al statului.”
Aparatul de represiune şi sectoarele economice au fost primele vizate de politica de sovietizare. Dar nu mai puţin importantă a fost şi politica culturală. Artistul Ion Sălişteanu, în 2000, îşi aducea aminte de prezenţa consilierului Kovalenko: “Nu avea dialog cu studenţii, şi venea cu escortă. Era rotofei, cu nasul uşor în vânt, nu era mongoloid din punct de vedere fizionomic, ciudat. Avea o vocaţie şi chiar o plăcere a dictatului şi a speriatului. Profesorii vorbeau în şoaptă, exista o timorare. Mai târziu, el a fost foarte prost răsplătit pentru că a făcut scenografie de proastă calitate. A murit pe undeva, prin Siberia, năpăstuit de serviciile pe care nu le făcuse probabil cum trebuie. Venea însoţit de o doamnă corpolentă şi blondă, o translatoare cu accent rusesc, şi avea un tip de impertinenţă în a da exemple negative şi pozitive, sentenţios în tot ce afirma. Sentimentul de ceva sufocant, de corp străin, l-am avut în perioada aia.”
Pe 14 ianuarie 1957, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice considera că România avea destui specialişti pentru a-şi continua singură drumul spre comunism. Astfel, asistenţa consilierilor sovietici nu mai era necesară. Deşi în 1958 majoritatea consilierilor au fost rechemaţi la Moscova, totuşi până la începutul anilor 1960 consilieri militari sovietici au fost o prezenţă constantă la Bucureşti.
