Decembrie 1918 sau începutul Noii Românii

La sfârşitul primului război mondial, învingătorii şi învinşii scăpaseră din marea încleşteare marcaţi de tragediile trăite, dar cu uşurare că întregul calvar se încheiase.

Steliu Lambru, 28.11.2016, 10:02

La sfârşitul primului război mondial,
învingătorii şi învinşii scăpaseră din marea încleşteare marcaţi de tragediile
trăite, dar cu uşurare că întregul calvar se încheiase. România era în tabăra
învingătorilor şi unirea cu Banatul, Bucovina şi Transilvania din lunile
noiembrie şi decembrie 1918 va duce la naşterea uneia noi, o Românie la care
mulţi nici nu visaseră. În 1918, pe harta Europei Centrale şi de Est apăreau noi
state, între ele şi România Mare. Noua hartă a însemnat o rearanjare a
structurilor politice pe criterii naţionale şi ultima manifestare a spiritului
modernităţii, a luptei sale împotriva imperiilor. Principiul autodeterminării
naţionale pe baza majorităţii etnice a fost determinant în constituirea noilor
entităţi statale, principiu care şi astăzi funcţionează în relaţiile
internaţionale.

Alianţa Antantei, ca învingătoare în
Marele Război, şi-a impus condiţile de pace asupra celei învinse a Puterilor Centrale.
Pe lîngă faptul că au suferit pierderi teritoriale importante, Germania,
Austro-Ungaria şi aliatele lor au plătit daune de război. România încheiase un tratat
în 1916 cu Antanta pentru a intra în război şi a fost îndreptăţită să ceară
maximul la încheierea păcii. Despre cum au ieşit ţările europene din primul
mare război de anvergură din istorie ne spune Ioan Scurtu, profesor de istoria
contemporană a românilor la Universitatea Bucureşti. Armistiţiul însemna încetarea ostilităţilor militare şi pe
această bază se putea convoca conferinţa de pace care şi-a deschis lucrările în
ianuarie 1919. Cu acel prilej s-au semnat tratate cu fiecare stat în parte aparţinând
Puterilor Centrale. Principalul tratat a fost cel cu Germania de la 28 iunie
1919 care conţinea şi prevederi referitoare la poziţia Germaniei faţă de
celelalte state. În acest caz, Germania se obliga să recunoască noile graniţe
ale României, să plătească despăgubiri de război, să plătească compensaţii
pentru perioada de ocupaţie şi îndeosebi pentru emiterea de lei prin Banca
Generală a Ţării Româneşti care nu au avut acoperire în aur şi care era o monedă
impusă de ocupant. Alte prevederi se refereau la celelalte state, acesta fiind
tratatul general al conferinţei de pace cunoscut sub numele de Tratatul de la
Versaiiles. Celelalte tratate cu fiecare ţară învinsă în parte s-au semnat
practic tot la Versailles, dar în palate diferite, de aici existând şi denumiri
diferite.

Naţiunea
română din Austro-Ungaria s-a pronunţat pentru unirea cu Regatul României. Pe 28
noiembrie 1918, la iniţiativa Consiliului Național Român, Congresul General al
Bucovinei întrunit la Cernăuţi a votat în unanimitate, cu sprijinul majorității
reprezentanților germani și polonezi, unirea cu România. Iar la Adunarea Naţională
de la Alba Iulia de pe 1 decembrie 1918, românii din Banat şi Transilvania au
votat unirea cu România. Rezoluţia Unirii a fost citită de Vasile Goldiş, iar
pe 3 decembrie, o delegaţie formată din Alexandru Vaida Voevod, Vasile Goldiş
şi episcopii greco-catolic Iuliu Hossu şi cel ortodox Miron Cristea înmânau
regelui Ferdinand I rezoluţia de la Alba Iulia. Pe 25 decembrie 1918, printr-un
decret regal, se pronunţa de către rege crearea României Mari.

Dar
noul stat a avut nevoie de recunoaştere internaţională care nu a fost obţinută
prea uşor. Ioan Scurtu:
Problema a fost că Ionel Brătianu care era conducătorul delegaţiei române la
Conferinţa de pace a crezut, s-a iluzionat, că România va fi tratată pe picior
de egalitate cu celelalte state. Aşa cum am fost egali în timpul luptelor şi
sacrificiilor, zicea el, egali trebuie să fim şi la conferinţa păcii. Numai că
acolo s-a constituit un grup de ţări, Consiliul celor 5, care funcţiona de fapt
prin 4: SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, consiliu care decidea. Sigur că Brătianu
a căutat să impună respectarea egalităţii între ţările învingătoare. Numai că
chiar preşedintele SUA, Wilson, a ţinut să precizeze că în faţa conferinţei
fiecare ţară valora cât puterea sa militară. România, comparativ cu statele menţionate,
nu era o mare putere militară. Aceasta a fost problema esenţială. Sigur că au
fost unele şicane legate de semnarea păcii separate, de faptul că tratatul din
1916 nu se referea şi la Basarabia (actuala Republică Moldova) ci numai la
teritoriile româneşti din Austro-Ungaria. Apoi au fost probleme legate de despăgubiri,
în legătură cu liberul tranzit al mărfurilor şi persoanelor, bunurilor aparţinând
puterilor Antantei pe teritoriul românesc, apoi privind protecţia minorităţilor.
În legătură cu aceasta aş cita declaraţia lui Brătianu că România era gata în
orice moment să acorde acele drepturi pentru minorităţi pe care le acordă statele
care fac parte din Consiliul celor 4. Cu alte cuvinte, se cerea ca România,
Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia să nu fie discriminate. Sigur că propunerile
lui Brătianu n-au găsit nici un ecou.

În cele
din urmă, primul ministru Ion I. C. Brătianu a obţinut recunoaşterea noului
stat român cu sprijinul Franţei, dar cel care avea să semneze tratatele de pace
va fi Alexandru Vaida Voevod, primul ardelean în funcţia de premier al României
Mari. România Mare era un proiect grandios care devenea realitate şi la care
participaseră toţi românii, însă au existat câteva personalităţi mesianice:
regele Ferdinand I, soţia sa Maria şi politicianul liberal Ion I. C. Brătianu.
Textul regal al actului de pe 25 decembrie confirma, solemn şi rece, voinţa
naţională. Din el răzbătea însă şi o mare satisfacţie: Luând act de hotărârea
unanimă a Adunării Naţionale din Alba Iulia. Am decretat şi decretăm:
Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia de la 18
noiembrie şi decembrie 1918 sunt şi rămân deapururea unite cu Regatul
României.