Electrificarea României
Începând din a doua jumătate a secolului al 18-lea, lumina a fost leitmotivul tuturor proiectelor de modernizare.
Steliu Lambru, 07.05.2018, 14:30
Începând din a doua jumătate a secolului al 18-lea, lumina a fost leitmotivul tuturor proiectelor de modernizare. Ea era, în viziunea reformatorilor sociali, calea prin care omul putea ieși din ignoranța în care, conform spuselor lor, îl țineau religia și Biserica. Din acest motiv, secolul al 18-lea a fost denumit „secolul luminilor”. Lumina ar fi fost spirituală și ar fi fost adusă de carte și de educație, de înlăturarea analfabetismului. În secolul al 19-lea, ideile modernizatoare au preluat motivul luminii și i-au adăugat dimensiunea materială care, cu ajutorul științei, l-ar fi făcut pe om să aibă acces la cunoaștere. Iar lumina electrică a fost considerată cel mai înalt progres de până atunci, becul lui Edison transformând lumea radical.
Comuniștii au considerat electrificarea ca una dintre mijloacele prin care omul nou se ridica pe o treaptă superioară celui vechi. Una dintre devizele lui Lenin era „puterea în mâna sovietelor și electrificarea satelor”. Astfel, atunci când s-a instalat în România pe 6 martie 1945, regimul comunist și-a făcut din electrificare un obiectiv care să-i aducă popularitate și legitimitate. Program economico-social ambițios, electrificarea României a avut și o importantă componentă politică, fiind pusă în practică începând cu anii 1950.
Inginerul Tudor Constantin a fost șeful Uzinei electrice din București, cel mai mare producător de energie electrică. Intervievat în 2003 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, el își amintea de prima hidrocentrală construită la Bicaz. „Proiectul iniţial a fost făcut de profesorul Dorin Pavel și de inginerul Dimitrie Leonida, pe cheltuiala lor şi cu rucsacul în spate. Inginerul Leonida voia să facă din muncitorul român un muncitor cult, un muncitor de prestigiu, și a înfiinţat o şcoală care avea ca denumire „Şcoala de electricieni şi mecanici a inginerului Leonida” unde el preda cu soţia lui şi cu doi profesori de la Politehnică. Şi ieşeai de acolo cu o asemenea pregătire că dacă te duceai la Gaz şi Electricitate sau la CFR şi spuneai că ai făcut Şcoala lui Leonida, te angajau. Inginerul Leonida, când a început proiectul electrificării, eu eram la uzină, mi-a zis: „Tinere, să ştii un lucru: că România nu se poate electrifica de la starea de unde pleacă fără ca statul să nu se implice, așa cum au făcut ruşii electrificarea Rusiei”. Eu am luat, după ce s-a terminat planul ăsta de electrificare, un premiu, o decoraţie, cum se făcea atunci. Am luat Ordinul Muncii, clasa a II-a. pe care îl am şi acum.”
Urmările războiului trebuia înlăturate și se putea face numai prin dezvoltare industrială. Tudor Constantin știa ce dotări avea România până la politica de electrificare. „Ea a început în 1950, când eu eram deja la Uzina electrică, eram şeful uzinei electrice. Uzina electrică din Bucureşti era cea mai mare din ţară şi avea cei mai buni specialişti ingineri. Era utilată poate nu conform tehnicii din vest, dar în orice caz lucrau energeticienii de dinainte de război, erau energeticieni fuduli, adică nu alegeau lucruri proaste. Alegeau echipamente care erau, ca să spun aşa, unităţi în lume sau în Europa, unicate. De exemplu, uzina de la Filaret avea motoare Diesel de 5.000 de cai putere, unicat în Europa atunci când s-au cumpărat. Se mai cumpărase încă înainte de război o turbină de gaze de 10.000 de kilowaţi, unicat și ea. Numai că, intervenind războiul, nu s-a putut monta şi s-a montat după război. Mi-aduc aminte că ruşii ne dădeau târcoale ca să fim sinceri cu ei şi să îi ajutam. Le-am dat cheile unde se păstrau planurile elveţienilor, mai furau şi ei. Sigur că și noi furam pentru noi, trebuia s-o exploatăm, s-o punem în funcţiune. Se întâmplau şi asemenea lucruri.”
Dincolo de rațiunile economico-sociale, conceperea și punerea în practică a unui proiect de o asemenea amploare au putut fi posibile și în urma unei decizii politice. Într-o economie planificată totul trebuia să fie posibil. Tudor Constantin. „Partidul a luat această hotărâre, pe urmă toată hotărârea respectivă s-a prelucrat prin ministere, prin toate întreprinderile, cu specialiştii. Mi s-a cerut părerea, am participat atunci când s-a întocmit planul de electrificare, pentru că eram primul şef de uzină electrică. Şi-mi aduc aminte că a fost o mare dispută între termotehnicieni şi hidrotehnicieni. Disputele erau din cauza începutului, cu ce să se înceapă întâi, ce fel de centrale să se facă? Hidrotehnicieni ca Leonida susţineau ca să se înceapă cu uzinele hidroelectrice, termotehnicienii susţineau să se înceapă cu uzinele termoelectrice, pe gaze, pe cărbune. Până la urmă a fost o intervenţie de la conducerea partidului pentru a împăca spiritele. S-a spus că hidrocentralele erau mai ieftine şi mai eficiente din punct de vedere economic. Costurile energiei produse cu hidrocentrala erau de trei-patru ori mai mici decât la cea produsă la termocentrală. Dar s-a mai spus că hidrocentralele aveau un termen de execuţie mare și ţara nu poate aştepta acest termen. Noi avem nevoie să dezvoltăm din punct de vedere industrial ţara şi trebuia să mergem, chiar dacă ne costa mai mult, pe centrale termo. Până la urmă s-a mers pe linia termo, dar s-a luat în considerare şi variantele de uzini hidraulice. Atunci s-a început uzina hidroelectrică de la Bicaz. Dar energia a început cu centralele termoelectrice de la Doiceşti, din Moldova, de la Târgu Mureş”
Electrificarea României s-a încheiat în anii 1970 și a fost considerată un succes. Sectorul energetic s-a diversificat însă, o mare parte a producţiei fiind alocată industriei.
