Evrei și majoritari în Banatul românesc
Aflată între fluviul Dunărea, râurile Mureș și Tisa și Munții Carpați, provincia istorică Banat apare în istorie în secolul X.

Steliu Lambru, 09.06.2025, 12:14
Aflată între fluviul Dunărea, râurile Mureș și Tisa și Munții Carpați, provincia istorică Banat apare în istorie în secolul X. La jumătatea secolului al XI-lea, Banatul intră în componența Ungariei, iar la jumătatea secolului al XVI-lea este cucerit de Imperiul otoman. În 1716, Banatul este cucerit de austrieci și până în 1918 face parte din Imperiul habsburgic și Austro-Ungaria. La sfârșitul primului război mondial, Banatul, cu o suprafață de aproximativ 28.500 de kilometri pătrați, este împărțit între România 66%, Iugoslavia 33% și Ungaria 1%. În Banatul românesc au continuat să trăiască o majoritatea română și alte minorități precum maghiari, germani, evrei, sârbi, croați, cehi, bulgari, romi.
Evreii din Banat au fost o minoritate remarcabilă prin religia și cultura cu care au contribuit la civilizația locală și la cea a statului în care au locuit. Din rândul evreilor bănățeni s-au făcut cunoscuți lumii oameni de știință, teologi, antreprenori, profesori, artiști, sportivi, câteva nume sunt relevante în acest sens: fizicianul Peter Freund, muzicianul Ioan Holender, jurnalistul Peter Gross, fotbalistul Rudolf Wetzer. Evreii bănățeni sunt atestați din secolele II-III, dar intrarea Banatului sub control austriac duce la stabilizarea regiunii, la dezvoltare și la creșterea numerică a etniei. Până în secolul XX, când și în Banat se manifestă antisemitismul, evreii dezbat și adoptă ideile și tendințele timpurilor. Persecuțiile antisemite schimbă perspective și destine, iar una dintre persecuții începe după 30 august 1940 când Transilvania de Nord avea să fie cedată Ungariei prin Dictatul de la Viena.
Tânărul Ernest Neumann se născuse în Bihor, vestul României de azi, în afara Banatului, în 1917. La cedarea Transilvaniei de Nord, el nici nu bănuia că în scurt timp, în aprilie 1941, urma să fie numit rabin la Timișoara, capitala Banatului. În 2002, mărturisea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română că aștepta cu înfrigurare decizia de la Viena.
”În momentul Dictatului din Viena mă găseam la Ujgorod Ungvar, care deja fusese realipit Ungariei. Și acolo ascultam cu multă frică şi speranţă emisiunea postului de radio ca să aflu cum se trasează linia de demarcaţie între Ardealul de Nord şi cel de Sud şi dacă Beiuşul va rămâne, pe mai departe, aparţinând României. Ceea ce s-a şi făcut, spre marea mea satisfacţie şi mulţumire. Întoarcerea a întâlnit piedici, dar am revenit. Am revenit în cea mai tristă perioadă a dominaţiei bicefale Antopnescu-legionari şi nici nu se punea problema să ocup un post în conducerea comunităților evreiești fiindcă comunităţile evreieşti din Ardeal, spre care eu tindeam, erau cumva încărcate de probleme de supravieţuire. Aşa, având o soră la Bucureşti, m-am îndreptat înspre capitală unde am fost de faţă la rebeliunea legionară din 21-22 ianuarie 1941.”
Neumann își lua în primire postul de șef al comunității sale și, între altele, era responsabil cu predarea religiei la școală și cu serviciul divin de la sinagoga din cartierul timișorean Fabric. El își amintea că soarta evreilor din Banat în acei ani cumpliți a fost mai bună decât a altora. ”Cei de aici, din această zonă, am fost privaţi de drepturi, am dus o viaţă de paria. Dar deportare de aici nu a fost, stea galbenă nu am purtat şi victime, în esenţă, nu am avut. Dacă la începutul războiului erau 12.000 de membri ai comunităţii, tot atâţia am şi terminat și războiul. Ceea ce nu se poate spune despre ce s-a întâmplat la Bucureşti, în Moldova la Dorohoi, Iaşi și în Transnistria, persecuții care au făcut ca din 850.000 de evrei, câţi eram în România Mare, la sfârşitul războiului să numărăm doar 420.000. Totuşi, comparativ cu alte ţări cum ar fi Danemarca şi Bulgaria unde n-a fost deloc deportare, comparativ și cu Ungaria unde din 800.000 de evrei din cauza deportării în lagărul de exterminare de la Auschvitz au rămas doar 200.000, la noi, totuşi, jumătate din populaţia evreiască a supravieţuit.”
Banatul este considerat de mulți modelul conviețuirii etnice din România. Opinia era împărtășită și de Ernest Neumann, care a ținut însă să spună că spiritul tolerant era răspândit în întregul spațiu românesc. ”Cetăţenii din această zonă a Ardealului, care înainte vreme au fost sub Imperiul Austro-Ungar, erau, într-adevăr, mai toleranţi, mai înţelegători, faţă de fiii poporului evreu cu care au convieţuit în relativă pace şi înţelegere în tot timpul istoriei. Deşi despre poporul român, în general, nu s-ar putea spune că nu este un popor blajin şi binevoitor. Eu am crescut în mijlocul unor ţărani, am avut prieteni care purtau opinci şi ne-am înţeles foarte bine şi nu s-a făcut nici o distincţie că cineva este evreu sau maghiar sau român. Erau însă bariere despărţitoare care sunt absolut artificial create, pe orice criteriu: fie de naţionalitate, fie pe religie sau pe rasă, care toate sunt străine de o concepţie raţională a omului.”
Evreii din Banat au trăit secole în toleranță cu majoritarii și cu celelalte minorități etnice. Și în negrii ani ai persecuțiilor antisemite au găsit suficientă rațiune la ceilalți pentru a nu cădea pradă morții.