Evreii români în primul război mondial

Centenarul României Mari înseamnă şi participarea altora la efortul Marelui Război şi la înlăturarea efectelor lui.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 16.04.2018, 12:59

Centenarul României Mari înseamnă şi participarea altora la efortul Marelui Război şi la înlăturarea efectelor lui. Minorităţile din România de dinainte de 1918 au participat şi ele din plin la facerea României Mari, iar una dintre aceste minorităţi au fost evreii. Deşi fără drepturi, mulţi s-au înrolat în armată, au participat ca sanitari pe front ori au făcut acte de caritate pentru ca războiul să fie o povară mai uşor de dus. La sfârşitul conflictului, ei au primit cetăţenia română şi, odată cu ea, toate drepturile unui stat democratic.

Istoria participării evreilor la marile momente ale istoriei României moderne începe cu războiul de independenţă din 1877-1878. În acel război, evreii au fost soldaţi şi ofiţeri, medici şi sanitari, pe linia frontului şi în spatele acestuia, în spitale şi oriunde a fost nevoie pentru tratarea suferinţelor răniţilor. În asaltul pentru luarea redutei Griviţa dat de unitatea condusă de căpitanul-erou Valter Mărăcineanu, alături de acesta şi de ceilalţi eroi a căzut şi evreul Mauriciu Brociner. Istoricul Marius Popescu de la Centrul de Istoria Evreilor din România spune că sacrificiul lui Brociner nu a fost singular. În al doilea război balcanic din 1913, în cadrul armatei române găsim militari evrei precum căpitanul Armin Iaslovici, locotenent în războiul din 1877-1878, şi maior în 1916 la începutul Marelui Război.

Marius Popescu spune că participarea evreilor români la primul conflict mondial a fost, proporţional, comparativă cu cea a celorlalte minorităţi evreieşti din ţările europene. „În Vechiul Regat, populaţia evreiască număra în jur de 230.000 de persoane, dintre care evrei mobilizaţi au fost 23.000, adică exact 10% din totalul populaţiei evreieşti. Este o cifră asemănătoare celorlalte ţări care aveau minorităţi evreieşti în care aproximativ acelaşi procent de evrei au contribuit la război. Din totalul evreilor care au contribuit la război, 882 au murit, 825 au fost răniţi, 449 au fost luaţi prizonieri şi 3043 au fost daţi dispăruţi. Deci a fost o mobilizare destul de mare.”

Dar şi civilii evrei au scris pagini onorabile de eroism în război. A fost cazul unuia din România ocupată de germani la sfârşitul anului 1916. Marius Popescu. „Ca studiu de caz aş vrea să amintesc un erou, a fost decorat post-mortem, un anume Herman Kornhauser. Era din Târgovişte şi în luna decembrie 1916 a procurat alimente şi haine civile şi i-a ajutat pe românii luaţi prizonieri de nemţi în lagărele germane. A facilitat chiar evadarea unor prizonieri din acele lagăre, dar a fost prins de autorităţile germane de ocupaţie, condamnat la moarte şi executat. A fost decorat post-mortem cu Virtutea Militară de război, clasa a II-a. Acesta nu a fost deloc un act singular, asemenea lui Kornhauser au fost multe alte acte de eroism şi vitejie.”

Comunităţile evreieşti au participat din plin la efortul de război al României începând cu 1916. Şi efortul a crescut în 1917 când autorităţile se refugiaseră în Moldova, iar armata română şi cea rusă se opuneau Puterilor Centrale pe Carpaţi şi pe linia Siretului. Marius Popescu. „Un alt aspect care nu este legat numai de contribuţia evreilor la faptele de arme este cea a comunităţilor evreieşti în spatele frontului care au susţinut temeinic efortul de război al ţării. Deci a fost vorba nu numai de lupta cu arma în mână, ci şi de contribuţia materială. În timpul războiului a luat fiinţă un comitet de ajutorare al Uniunii Evreilor Pământeni, care avea ramificaţii în toată ţara. Acesta avea ca scop colectarea de bunuri şi bani pentru ajutorul de război. Acel comitet conlucra cu alte instituţii precum Crucea Roşie, Familia Luptătorilor, reţelele de spitale „Regina Maria” şi aşa mai departe. Implicarea a fost totală din partea comunităţilor evreieşti. Au fost puse la dispoziţia armatei române sinagogile, şcolile evreieşti, tot lanţul de instituţii tipic comunitare. Lucrul cel mai important de menţionat este faptul că în timpul războiului evreii nu erau cetăţeni români. Oamenii aceştia au luat arma în mână şi au luptat, nefiind cetăţeni.”

Venirea păcii nu a însemnat depăşirea greutăţilor. Marius Popescu arată cum unii evrei s-au implicat în efortul de reconstruire. „Importante sume de bani au fost acordate individual. De exemplu, un industriaş evreu foarte bogat din judeţul Botoşani pe nume Frederic Costiner a vărsat 20.000 lei într-un fond în vederea cumpărării de pământ pentru urmaşii sătenilor căzuţi în lupte. Omul era un filantrop zonal şi prin aceasta şi-a manifestat caritatea şi recunoştinţa faţă de victimele războiului. Până la împroprietărirea ţăranilor conform Constituţiei din 1923 au fost şi asemenea deziderate împlinite de evrei.”

Recunoaşterea loialităţii evreilor de către statul român a venit prin vocea suveranului, regele Ferdinand I. „La sfârşitul războiului avem o declaraţie destul de importantă a regelui Ferdinand. Acesta spunea: „am ajuns demult la convingerea şi sunt mulţumit să constat că nu m-am înşelat. Că toţi locuitorii de pe pământul român, fără diferenţă de rasă şi origine, sunt animaţi de aceleaşi sentimente înalte de fraternitate.” Această declaraţie venea ca un fel de recunoaştere a meritelor tuturor celor care participaseră şi dăduseră o mână de ajutor la războiul de întregire.”

Iar recunoştinţa finală venea prin abrogarea articolului 7 din Constituţia din 1866. Constituţia României Mari din 1923 dădea drepturi tuturor cetăţenilor ei, indiferent de religie.