Frățiile de Cruce

În secolul 20 s-au manifestat deplin cele două totalitarisme, fascismul și comunismul.

Steliu Lambru, 19.09.2022, 16:15

În secolul 20 s-au
manifestat deplin cele două totalitarisme, fascismul și comunismul. A fost
secolul în care democrația liberală a suferit cele mai grave crize, iar
totalitarismul a fost cel care a reușit să convingă mulți oameni că era o
soluție mai bună la neajunsurile democrației. Și în România totalitarismul și-a
făcut loc cu vigoare în mințile oamenilor. Fascismul a manipulat idei și mai
ales sentimente, simplificându-le grosolan și transformându-le în instrumente
de ucis. Mișcarea Legionară și partidul său Garda de Fier au fost cele mai
radicale formule fasciste de exprimare a gândirii totalitare de extremă
dreaptă. Dar până să ajungă așa cum au fost cunoscute, bazele lor au fost puse
de Frățiile de Cruce, organizația care îi iniția pe cei care împărtășeau ideile
fasciste. Apărute în 1923 ca organizații ale tineretului naționalist la
inițiativa lui Corneliu Zelea Codreanu, viitorul lider al Gărzii de Fier,
Frățiile de Cruce au atras și instruit noi membri fervenți.

Centrul de Istorie Orală din
Radiodifuziunea Română a înregistrat în decursul ultimilor zeci de ani
interviuri cu foști membri ai Frățiilor de Cruce. În 1997, Alexandru Băncescu
din Câmpulung Moldovenesc își amintea de cum decurgeau întâlnirile Frăției de
Cruce din orașul natal. Orientarea legionară ne înfrăţea pe toţi. Existau momente de rugăciune,
exista, cum era în Frăţia de Cruce, un minut al prieteniei prin care ne
făceam educaţie. Ne împărtăşeam sincer defectele, luam măsuri de corectare
proprie fiecare, ne corijam unii pe alţii şi ne autopedepseam chiar atunci când
era nevoie pentru a corecta defecţiunile şi a face din om o personalitate.
Făceam exerciţii fizice de oţelire a corpului, făceam nopţi de tabără cu Frăţiile
de Cruce spre Rarău, la Moara Dracului şi în alte părţi, unde veniseră foarte
mulți din toată Moldova. Ne întâlneam acolo, cântam şi povesteam despre neam,
despre țară, din istoria noastră.

În 1999, Mircea Dumitrescu din
București povestea cum intrase în Frățiile de Cruce la 13 ani. M-am apropiat prin citit şi
prin discuţii cu colegii de clasă. Ce citisem? Pentru legionari, carte scrisă de Corneliu Codreanu, citisem Frăţia de Cruce, scrisă de Gheorghe
Istrate, organizatorul Frăţiilor de Cruce, Crez
de generaţie de Ion Moța, Din lumea
legionară, alte cărţi legionare. Unde le găsisem? Exista un grup de oameni
în Buftea care făceau această activitate. Unul dintre ei a fost împuşcat în ’39
de poliţaii lui Carol al IIlea. Îl cunoşteam pe el, îl cunoşteam pe tatăl lui.
Ceilalţi erau nişte doctori în economie, fraţii Stan. Stăteam de vorbă şi cu
ei, prin tata, prin prietenii tatei.

Ce se aștepta de la tinerii membri?
Un comportament al unui om de tip nou, de om al viitorului, așa cum spunea
Dumitrescu. Ce trebuia să
devenim? Păi în primul rând ni s-a spus că nu suntem destul de creştini. În
fiecare zi, a patruzecea parte din timp, asta înseamnă 36 de minute, trebuia să
le dăruim relaţiei cu Dumnezeu. Asta însemna citire din Noul Testament, însemna o verificare mentală a ceea ce făcusem în
timpul zilei ca să vedem unde şi cum şi dacă greşisem ceva, dacă păcătuisem.
După aceea, ni se spunea că relaţia cu Dumnezeu fără relaţia cu omul de lângă
tine nu exista. Tot a patruzecea parte din aşa zisele noastre cheltuieli
trebuia să o punem de-o parte pentru ajuta pe alţii. Asta însemna că dacă
mâncasem o îngheţată care costa, să zicem, 40 lei, 1 leu îl puneam de-o parte
pentru cei care ar fi avut nevoie de aceşti bani vreodată. Cam asta făceam.
Eram şi controlaţi. Adică, între altele, această mică activitate, cu timpul şi
cu banii, trebuia să fie menționată într-o bucăţică de hârtie, un mic carnet
numit Carnetul meu.

Educația puternic creștină a atras
nu numai pe cei dornici să caute o nouă identitate etică, dar a însemnat și o
selecție din care urma să se nască o elită. În 1994, preotul Ilie Ținta a
detaliat cum erau selectați membrii Frățiilor de Cruce. De regulă, cooptam elevii cei mai buni la carte şi cu o
purtare exemplară. Cei care rămâneau corigenţi sau repetenţi nu, n-am recrutat
niciodată. Prigoana din anii ’38-’39 ne-a mai subţiat puţin ca număr că ne
căutau ăştia de la Siguranţă, dar am trecut cu bine peste ea. În ’40, când
Mişcarea a fost pentru câtva timp legalizată, sub Antonescu, am fost şeful
Frăţiilor de Cruce la Seminarul Nifon din Bucureşti.

Însă trecerea timpului nu lasă ca
ideile să înghețe, el modifică totul. După ce perioada fascismului se încheie
în 1945, cealaltă față a totalitarismului, comunismul, își face apariția în
Europa Centrală și de Est. Iar din rândul membrilor Frățiilor de Cruce, cei
care scăpaseră de închisori, se naște o parte a mișcării de rezistență
anticomunistă.