Holocaustul în România
De la dispreţ la retorica rasială a inferiorităţii, profesioniştii urii au făcut pasul către deportare şi asasinat metodic în masă, fără discriminare. Victimele au fost cu predilecţie evreii şi romii.
Steliu Lambru, 07.10.2013, 12:54
Holocaustul este forma maximă de ură de care fiinţa umană a fost capabilă în cursul istoriei. De la dispreţ la retorica rasială a inferiorităţii, profesioniştii urii au făcut pasul către deportare şi asasinat metodic în masă, fără discriminare. Victimele au fost cu predilecţie evreii şi romii. România are şi ea partea ei de responsabilitate în comiterea crimelor Holocaustului pe care şi-a asumat-o în Raportul Wiesel în 2003. Atunci s-a fixat ziua de 9 octombrie ca zi naţională a Holocaustului din România.
În arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română sunt mărturii valoroase ale celor care au trăit anii perioadei interbelice şi anii celui de-al doilea război mondial. Medicul Radu Petre Damian, într-un interviu din 1999, îşi amintea despre unele manifestări antisemite de la Facultatea de Medicină din Cluj: “În primul an s-a dat disecţie, se fac musculatura, osteologia şi miologia. Te uiţi la viscere şi începi să secţionezi să vezi organele interne. Şi la masa noastră de disecţie mai erau şi doi evrei, unul era Davidson. Şi unul dintre noi întreabă: “Mă, auzi, da’ nu am văzut nici un cadavru de evreu!” La care ăsta a răspuns aşa: “Noi nu ne profanăm cadavrele!” Atât a fost de ajuns, a urmat ceva nemaipomenit. Dintr-odată, sala a turbat, toate oasele, femururile alea lungi de pe tăvile pe care le aveam de acolo, au fost aruncate spre ei. Erau într-un colţ şi tremurau ca varga pentru ce urma să se întâmple. Greu a fost până când s-au putut stăpâni spiritele. “Cum poţi să spui aşa ceva?! Vasăzică, noi ne profanăm cadavrele noastre, nu?!” Imediat studenţii s-au dus sus la o adunare pe moviliţa din curte, şi acolo s-a discutat ce facem: intrăm în grevă sau nu, ce măsuri luăm. Şi, în sfârşit, s-au domolit lucrurile, nu ştiu cum, şi s-a convenit să trecem cu vederea, cu condiţia ca să nu mai vorbească vreodată aşa.”
Istoricul de artă Radu Bogdan a aderat la mişcarea comunistă încă de tânăr. Dar nu a fost unul dogmatic, deşi a fost supravieţuitor al unui lagăr de muncă. Într-un interviu din 1995 îşi aducea aminte despre comandantul lagărului, un adevărat salvator, unul dintre oamenii care şi-au păstrat coloana vertebrală în faţa ordinelor absurde. “Adevăraţi salvatori sunt ca acest comandant de lagăr al meu, pe care l-am iubit şi l-am respectat foarte mult, şi cu care am rămas în relaţii amicale. A fost un om extraordinar, îl chema Petre N. Ionescu. Asta nu spune nimic. Era consilier de Curte de Apel la Bucureşti, membru al unei familii de magistraţi de mare prestigiu la Iaşi. Când am fost cazaţi în zona de internare Osmancea, a fost acest magistrat de care vă vorbesc şi pe care nu dădeai doi bani când îl vedeai! De altfel, era poreclit Mickey Mouse: era mărunt de statură şi n-ai fi putut să bănuieşti ce resurse morale zăceau în omul ăsta. Un om de o perfectă integritate, de-o ţinută extrem de demnă. Ţin minte că într-o zi a venit într-o inspecţie inopinată, colonelul Corbu, care l-a găsit descheiat la guler. Era vară, cald, şi l-a surprins într-un moment de repaos. A început să ţipe la el că e descheiat şi că umblă fără cravată. L-a pus la punct frumuşel dl. sublocotenent că am căscat nişte ochi cât cepele! I-a spus: “D-le colonel, este adevărat că eu sunt numai sublocotenent şi dv. sunteţi colonel, dar nu vă permit să-mi vorbiţi pe tonul pe care-mi vorbiţi şi să ridicaţi vocea. Vă rog să nu uitaţi că eu în viaţa civilă sunt magistrat şi sunt înalt magistrat, sunt consilier de Curte de Apel şi-mi datoraţi respect!” N-a luat niciodată şperţ omul ăsta. Când oamenii mai aveau câte o nevoie să ştie ce s-a întâmplat cu gospodăria pe care-au părăsit-o acasă, că au fost ridicaţi pe sus şi casele au rămas Dumnezeu ştie cui, le-a dat voie să se ducă să vadă, le-a dat voie să-şi aducă butelii de aragaz în lagăr să-şi încălzească ceva. Un fir de păr nu s-a clintit din capul nimănui! Nici măcar un caz de samavolnicie nu a fost. Am admirat curajul şi conştiinţa acestui om.”
Sonia Palty a ajuns într-un lagăr în anii războiului şi a fost martora unui episod zguduitor din timpul trecerii peste râul Bug. Înregistrarea a fost realizată în anul 2001. ”Într-o dimineaţă, subprefectul Aristide Pădure cu clasica lui biciuşcă în mână, a intrat călare în lagăr şi a zis: toţi jidanii, pe malul Bugului! Vă trecem dincolo la nemţi!” Ştiam că asta înseamnă moartea! Tata avea trei capsule cu arsenic, ca şi familia Brauch, şi domnul Brauch i-a dat o capsulă lui Fritz, prietenul meu, care avea atunci 20 de ani, eu aveam 15. Şi ne-a zis: copii, când vom fi pe plută, luăm capsula, că nu are nici un rost să încăpem pe mâna nemţilor.” Am luat capsula în mână şi Fritz şi cu mine ne-am înţeles că noi nu luăm capsula, pentru că noi vrem să trăim. Ne-am aşezat pe malul Bugului şi atunci când am ridicat ochii – că stăteam tot timpul cu ochii în pământ – am văzut la vreo 40-50 de metri de noi ţigani, mulţi ţigani, care şi-au tras căruţele cu coviltir cu propriile lor trupuri deoarece caii le fuseseră luaţi. Din căruţe au coborât femei cu mulţi, mulţi copii, şi a început transportul peste Bug. A fost un coşmar: ţigăncile, care s-au urcat pe plută cu copiii în braţe, atunci când au ajuns în mijlocul Bugului au ridicat copii în sus şi i-au aruncat în apă. Şi s-au aruncat după ei. Pe mal, bărbaţii şi restul familiei, ceilalţi copii, au început să urle, au început să-şi smulgă părul din cap. Noi, uitându-ne la ei, ne vedeam în aceiaşi situaţie.”
Holocaustul a fost expresia urii şi a obsesiilor, a orbirii generalizante. Lecţiile lui sunt aspre, şi mesajul este clar. Cu toate acestea, omenirea nu s-a vindecat încă de tentaţiile radicalismului.
