Idei politice româneşti în preajma anului 1918

Primul război mondial a dus la victoria Antantei şi la modificarea fundamentală a hărţii geopolitice a Europei. Noi state s-au născut din ruinele fostelor imperii, altele şi-au mărit teritoriul.

Steliu Lambru, 30.11.2015, 10:16

Primul război mondial
a dus la victoria Antantei şi la modificarea fundamentală a hărţii geopolitice
a Europei. Noi state s-au născut din ruinele fostelor imperii, altele şi-au
mărit teritoriul. România a fost în tabăra învingătorilor şi pe 1 decembrie 1918,
împreună cu provinciile Basarabia, Bucovina şi Transilvania, locuite majoritar
de români, punea bazele Regatului României Mari.

Cele
mai importante idei care au dus la acel edificiu politic s-au conturat mai clar
în anii primului război mondial, mai ales în cazul românilor din
Austro-Ungaria. Istoriografia de după 1918 a insistat pe monumentalitatea
evenimentului şi a accentuat sacrificiul naţiunii române pentru unirea tuturor
românilor într-un singur stat în centrul căruia se afla monarhul care întruchipa
ambele identităţi. Regimul comunist a deformat grav percepţia asupra datei de 1
decembrie 1918 transformând-o într-o luptă milenară dusă de întregul popor
pentru înfiinţarea statului naţional unitar.

Dar
ideile care au însoţit lupta pentru drepturile naţionale ale românilor din
Austro-Ungaria au avut un traseu cu mult mai complex şi mai sinuos decât o
arată schematizările. Departe de a fi uniţi în scopuri şi mijloace, românii din
Transilvania s-au situat adesea pe poziţii divergente în chestiunile care
priveau politica şi drepturile naţionale ale românilor. Un astfel de exemplu a
fost lupta dintre ziarul Tribuna şi Partidul Naţional Român,
considerată o luptă fratricidă, în privinţa tacticii electorale. Cazul Tribunei este reprezentativ
pentru climatul socio-politic al anilor 1890 când apăruse radicalismul noii
generaţii de intelectuali tineri conduşi de Octavian Goga şi Octavian
Tăslăuanu. Era perioada în care apăruse ideea că partidele dezbinau un popor în
vreme ce cultura unifica un popor.

Printre ideile cele
mai vehiculate a fost federalismul. Apărut în prima jumătate a secolului al
19-lea, federalismul s-a bucurat de un succes printre intelectualii care doreau
modernizarea. În Austro-Ungaria, ideea a avut un şi mai mare succes deoarece
structura statului dualist permitea o reformă în acest sens. Istoricul Răzvan
Pârâianu de la Universitatea Petru Maior din Târgu Mureş, a arătat că
federalistul român Aurel C. Popovici a fost printre cei mai importanţi
naţionalişti români: Aurel C. Popovici a fost
unul dintre cei mai mari naţionalişti la sfârşitul secolului al 19-lea şi avea
o teorie care viza federalizarea Imperiului austro-ungar. Era vorba despre o
federalizare pe baze naţionale. Teoria lui era că toate aceste naţiuni din
Europa Centrală şi de Est nu pot să supravieţuiască singure între ceea ce
spunea el că sunt marea rasă germană şi marea rasă slavă. Mai devreme sau mai
târziu, spunea Popovici, aceste două rase se vor ciocni şi toate aceste
naţiuni, cum ar fi românii şi maghiarii, pe care el le dădea ca exemple, vor fi
practic strivite de cele două mari forţe, două mari rase, cum le numea el.
Popovici a murit înainte de sfârşitul primului război mondial în exil, în 1917,
într-un moment în care România era o situaţie foarte grea. Abia la sfârşit s-a
convins că nu mai era nicio speranţă pentru Imperiu din cauza politicilor
extraordinar de neinspirate pe care le-a avut guvernul lui Istvan Tisza.

Apropierea
sfârşitului războiului a făcut ca lucrurile să se precipite şi soluţiile
radicale să fie împărtăşite de cât mai mulţi oameni. Răzvan Pârâianu: Trebuie menţionat că la
începutul războiului guvernul Tisza a avut o poziţie relativ favorabilă
românilor, care îl surprinseseră prin entuziasmul lor de a se mobiliza pentru
război. El tindea să ia în considerare unele revendicări naţionale. Lucrurile
se schimbă dramatic după ce România intră în război împotriva Austro-Ungariei.
În acel moment, multe personalităţi româneşti din zona Braşovului au primit cu
braţele deschise armata română. În aceste condiţii, după ce armata română a
fost silită să se retragă, guvernul maghiar a avut o politică revanşardă nu
numai faţă de persoanele care îşi arătaseră entuziasmul pentru intrarea armatei
române în imperiu, ci şi împotriva românilor în general. De pildă, a fost
suspendată autonomia şcolilor confesionale şi au fost transformate în şcoli de
stat. S-a încercat o accelerare a politicii de maghiarizare a populaţiei
româneşti. Mulţi preoţi şi profesori au fost internaţi în lagăre, luaţi de
acasă şi trimişi în alte zone pentru a nu fi un ferment pentru nemulţumirea
populaţiei. În aceste condiţii, spre sfârşitul războiului, când lucrurile au
luat o întorsătură tot mai nefavorabilă armatelor habsburgice şi germane, fără
îndoială că nemulţumirea tindea să explodeze. Nu era numai o nemulţumire a populaţiei româneşti, era o nemulţumire
generală. Izbucneau revoluţii bolşevice la Budapesta, Viena şi în Germania. Pe
acest fundal, românii ardeleni au considerat că România devenise o soluţie
pentru tot acel haos care părea că prăbuşea o întreagă societate şi un stat.

România Mare s-a
format pe 1 decembrie 1918 prin voinţa şi votul în Adunarea Naţională de la
Alba Iulia a unor lideri ai românilor ardeleni precum Iuliu Maniu, Alexandru
Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, ai ierarhilor bisericilor ortodoxă şi
greco-catolică. Toţi acei bărbaţi de stat au văzut în edificiul politic al noii
Românii ieşirea din incertitudine şi intrarea cu speranţă într-un alt model
statal şi societal.