Independenţa României, după 140 de ani

Pe 10 mai 1877, România îşi proclama independenţa, fiind una dintre cele 20 de ţări de pe harta Europei cu acest statut.

Steliu Lambru, 22.05.2017, 10:44

Pe 10 mai 1877, România îşi proclama independenţa, fiind una dintre cele 20 de ţări de pe harta Europei cu acest statut. Independenţa a fost efectul unei conjuncturi internaţionale, dar şi al eforturilor de mai mult de 50 de ani pe care întreaga societate românească le-a depus. Ea a venit în urma unui război, a celui ruso-turc din 1877-1878, la care a participat din plin şi armata română. Împreună cu istoricul Sorin Cristescu de la Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti am refăcut cadrul internaţional, european, al anilor de dinainte de război: „Cadrul internaţional a fost trasat de mai multă vreme în sensul că în 1875 a izbucnit o răscoală în Bosnia-Herţegovina, şi ulterior în Bulgaria, împotriva stăpânirii otomane, devenită foarte dură prin fiscalitatea ei. Înăbuşirea cumplită a răscoalei a determinat, prin etape succesive, luarea de garanţii din partea marilor puteri ale Europei şi a îndemnat Rusia să pornească războiul împotriva Imperiului otoman. Se ştia foarte bine că acel război se va termina cu victoria ruşilor, ei erau favoriţii, dar pentru Rusia unul din obiective era recuperarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Iar guvernul român care urma să le cedeze îşi asuma din partea opoziţiei acuzaţia de „trădător de neam şi ţară”. Aici era situaţia cea mai complicată pentru România. Titu Maiorescu spunea că numai guvernul liberal era în stare să treacă printr-o asemenea tulburare şi partidul liberal să rămână unul puternic.”

România nu are o Declaraţie de Independenţă scrisă şi nici o Proclamaţie formală. L-am întrebat pe Sorin Cristescu de ce nu are România un astfel de act fondator? „Aşa au gândit regia cei de atunci. Pe 9 mai trebuia să se răspundă la o interpelare în Parlament. Totul a fost frumos aranjat, a fost o interpelare la Senat, una la Camera Deputaţilor, iar ministrul de externe urma să răspundă interpelărilor, cel care şi semnase Convenţia româno-rusă, Mihail Kogălniceanu, cel care urma să-şi asume tot acel oprobriu al pierderii celor trei judeţe. A doua zi, pe 10 mai, ziua în care se împlineau 11 ani de la venirea lui Carol la Bucureşti, a avut loc proclamarea oficială a independenţei, de fapt o sărbătorire oficială a independenţei. Ulterior, istoriografia comunistă s-a legat de acel 9 mai pentru a-l separa de 10 mai şi să devină o sărbătoare de sine-stătătoare. A fost cea mai durabilă realizare a acelei istoriografii, „durabil” în sens negativ. Fără dubii, independenţa a fost proclamată şi sărbătorită pe 10 mai 1877.”

A fost România pregătită pentru războiul care a urmat? Sorin Cristescu: „Judecând evenimentele în perspectivă, sigur că era o pregătire greu de imaginat pentru o ţară cu un potenţial şi un buget limitate, 100 de milioane de lei venituri şi 100 de milioane de lei cheltuieli. Dar independenţa fusese obiectivul lui Carol încă de la venirea lui pe tronul de la Bucureşti. Avuseseră loc o serie de pregătiri, se cumpăraseră tunuri nemţeşti Krupp, prima baterie de tunuri a cumpărat-o domnitorul din banii lui, din caseta personală. Dar, în mod clar, cu greu putem vorbi despre o pregătire temeinică, reală. Însă era o stare de spirit cu totul ieşită din comun, cu totul deosebită, aşa cum observă rapoartele austro-ungare. Ele spuneau despre Carol I că era ca un cal care dădea cu copita în pământ, nerăbdător să pornească la luptă, şi că visa la coroana de rege. La cererea reprezentantului diplomatic austro-ungar ca România să lupte de partea turcilor împotriva ruşilor, Carol a răspuns că era cu neputinţă aşa ceva. Turcii se purtaseră urât cu românii de când venise el în România. Decizia de a lupta de partea turcilor ar fi fost impopulară, pe când în luarea unei decizii de a lupta împotriva turcilor ar fi avut toată ţara de partea lui. Deci, starea de spirit era cu totul specială.”

România a obţinut independenţa în urma războiului din 1877-1878 şi provincia Dobrogea. Sorin Cristescu crede că, per total, România a ieşit câştigată: „Dobrogea a fost primită la schimb, contra celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Se putea primi mai mult dacă liderii români ar fi dat cele trei judeţe cu semnătură că erau de acord cu schimbul. S-ar fi primit şi Cadrilaterul şi unele cetăţi de pe malul drept al Dunării. Cum acest lucru nu s-a întâmplat, s-a primit numai Dobrogea de azi. Însă nu se putea da semnătură pentru cele trei judeţe din sudul Basarabiei: dacă România ar fi recunoscut că nu mai avea treabă cu cele trei judeţe primite în 1856 la Congresul european de la Paris, ce drept ar mai fi avut să revendice întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru răpit de Rusia în 1812, adică toată Basarabia? Categoric, România a ieşit bine obţinând o regiune, e drept că aridă, mult prea puţin fertilă, dar cu o deschidere la mare care avea să schimbe complet istoria economică şi politică a României. Din acest punct de vedere, războiul din 1877-1878 a fost o reuşită şi era o etapă de neevitat, fără alte opţiuni, în toată istoria României.”

În 140 de ani de independenţă, România a trecut prin perioade importante de transformări: a cunoscut regimuri politice democratice şi totalitare şi a experimentat câteva modele de dezvoltare economică. Independenţa câştigată cu mari sacrificii în ultimul sfert al secolului al 19-lea rămâne încă o valoare de referinţă a statului român, juridică şi simbolică.