Iuliu Maniu, gentlemanul democraţiei române
Politicienii sunt, în general, o categorie de oameni care beneficiază de percepţia cea mai proastă în ochii opiniei publice. Dar fără politicieni, probabil că naţiunile ar fi mai puţin decât ce sunt la momentul prezent.
Steliu Lambru, 14.01.2013, 11:13
Atunci când auzim de politică, cei mai mulţi dintre noi adoptăm o atitudine de suspiciune. Politica, aşa cum o avem astăzi, este sinonimă cu corupţia, aroganţa, arivismul, în general cu cele mai urâte laturi ale caracterului uman. Dar cum orice excepţie are menirea de a contrazice generalizările, şi cazul lui Iuliu Maniu infirmă majoritatea prejudecăţilor noastre.
Născut în 1873, în nord-vestul României de azi, Iuliu Maniu a urmat cariera de avocat asemenea tatălui. Mama sa era fiică de preot greco-catolic. În 1896 a obţinut doctoratul în drept la Universitatea din Viena. De tînăr intră în politică şi activează în rîndurile Partidului Naţional Român. În 1906 este ales deputat în parlamentul de la Pesta în Austro-Ungaria. În 1915 este mobilizat în armata austro-ungară pe frontul italian, iar în 1918, la sfârşitul războiului, împreună cu mai mulţi lideri ai românilor din Transilvania, hotărăşte unirea acesteia cu Regatul României. În 1926 a fondat împreună cu Ion Mihalache Partidul Naţional Ţărănesc, unul dintre cele mai importante partide ale României interbelice. Iar între 1918 şi 1945, Maniu a fost prim-ministru al României de trei ori. Democrat convins, a refuzat orice colaborare atât cu dictaturile fascistă, cât mai ales cu cea comunistă. Întemniţat în 1947, la vîrsta de 75 de ani, pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu moare din cauza regimului de detenţie în închisoarea de la Sighet.
Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai puternici factori coagulanţi ai obiectivelor societăţii române din prima jumătate a secolului 20. Incoruptibil, charismatic, tenace, Maniu a fost cu adevărat omul de care românii au avut nevoie în momentele de mare cumpănă. În amintirile tuturor, Iuliu Maniu a rămas un model de politician, dar şi de om deosebit. Din noianul de mărturii, am extras două, aflate în arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română. Ioana Berindei, fiica lui Ioan Hudiţă, fruntaş naţional-ţărănist, îşi amintea în anul 2000 de domnul Iuliu Maniu”, aşa cum îi spunea ea, ca de un om de o mare bunătate şi modestie: “Maniu era un om de o rară modestie! Un om foarte drăguţ, cu o voce caldă. Venea la noi la masă, ţin minte că odată i-am ieşit în întîmpinare şi el ne spunea, mie şi surorii mele, bună ziua, scumpe domnişoare. Şi avea o pată pe rever şi-i spun să îmi dea voie să i-o curăţ. Vai, ce ruşine îmi e, spune el. Şi îi spun că se mai întâmplă şi să-mi dea voie să-l curăţ să nu meargă şi-n altă parte cu pata. Şi domnul Maniu atunci era bolnav, când se aşeza pe scaun, cădea. Îl dureau genunchii şi mergea greu, dar nu l-am văzut vreodată nervos, nu l-am văzut vreodată iritat de ceva. Era de un calm odihnitor. Ca om politic era intransigent. Asta îi plăcea tatălui meu. Nu ceda nici în ruptul capului! Sunt voci rele care spuneau că Maniu, între două closete, face pe el, adică se hotăra greu pînă lua o decizie. Astea sunt răutăţi ieftine, toţi oamenii politici au duşmani, nu se poate să fii perfect sau să nu găseşti opozanţi. Dar vă spun, nu pentru că tatăl meu îl iubea sau că eu l-am cunoscut, dar nu i-am găsit cusur, trebuie să vă spun. Şi pe urmă, el s-a opus lui Carol al II-lea cu toată forţa. În momentul în care si-a dat seama de toate greşelile – atunci când a venit în România în 1930, Carol al II-lea a venit cu coada între picioare, blând şi drăgălaş, şi pe urmă şi-a dat arama pe faţă – Maniu a fost decepţionat. El l-a adus, dar şi-a recunoscut vina şi i s-a opus după aceea cu vehemenţă.”
Sergiu Macarie, activ în tineretul naţional-ţărănist, mărturisea în anul 2000 cum intrarea sovieticilor în România a constituit un semnal de alarmă pentru societatea română care s-a mobilizat împotriva acestor duşmani ai săi. În ciuda vîrstei înaintate şi a bolii, Iuliu Maniu nu a ezitat să se implice activ: “Nu treceau două-trei zile fără să n-avem o ciocnire cu bandele comuniste. Erau întruniri mai mari şi imediat se ştia că vor veni ăia. Din fruntaşii partidului care era împreună cu noi la ciocnirile astea era Ilie Lazăr. În Piaţa Palatului ne strângeam toţi şi aclamam pe rege şi regele venea în balcon, urmau ovaţiile şi fericirea. Şi totdeauna după asta, veneau maşinile cu muncitori, cu ciomege. De exemplu, pe 15 mai 1946, a fost sărbătorirea a 98 de ani de la discursul lui Bărnuţiu de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi a venit şi Maniu. La ieşire, de jur-împrejurul Ateneului Român şi de partea cealaltă, erau maşini pline cu muncitori cu ciomege. De-abia am reuşit să-l scoatem pe preşedinte, am deschis o uşă din fund, care nu se practica niciodată, şi am forţat-o ca să-l scoatem.”
Iuliu Maniu a fost mai mult decât un politician onest. El a fost un simbol al democraţiei însăşi. Între anii 1944 şi 1947, greutatea numelui său a făcut ca nu numai românii să-şi lege speranţele de el, ci şi să fie considerat cel mai important partener de dialog al Occidentului. Intransingenţa lui l-a dus la moarte. Dar a fost un sacrificiu pe care numai un om de talia lui putea să-l accepte, a fost sacrificiul care l-a transformat într-unul dintre marile repere ale politicii româneşti în secolul 20.
