Literatură şi politică între 1965 şi 1974
Din 1965, regimul tânărului lider Nicolae Ceauşescu propunea înnoirea României prin renunţarea aparentă la ideologie. Astfel, literatura era eliberată de chingile realismului socialist.
Steliu Lambru, 02.06.2014, 13:27
Literatura a fost una dintre artele preferate ale comuniştilor. Prin persuasiunea textului literar, prin profilurile personajelor construite extrem de rudimentar, dar care exaltau sentimentele cele mai instinctuale ale oamenilor, regimul a dobândit succese mai importante decât admit istoricii literari. Metoda creaţiei literare a anilor 1950 a fost cea a realismului socialist, metodă introdusă de agenţii culturali sovietici. Din 1965, regimul tânărului lider Nicolae Ceauşescu propunea înnoirea României prin renunţarea aparentă la ideologie. Astfel, literatura era eliberată de chingile realismului socialist. Prin această măsură, regimul şi-a atras de partea sa colaborarea unor intelectuali care au crezut că într-adevăr sosise ceasul schimbării. Dar cei care speraseră şi-şi oferiseră serviciile vor vedea în anii 1980 cum regimul lui Nicolae Ceauşescu nu fusese decât un stalinism cu altă faţă.
Istoricul Cristian Vasile de la Institutul Nicolae Iorga din Bucureşti ne propune două cazuri de intelectuali care au colaborat cu noul canon literar al regimului Ceauşescu, între 1965 şi 1974. Este vorba despre traducătorul şi istoricul literar Alexandru Balaci (1916 – 2002) şi scriitorul Alexandru Ivasiuc (1933 – 1977). Cristian Vasile a spus că Alexandru Balaci, ca ministru adjunct al culturii, va încerca să apere noua metodă de creaţie literară, cea a umanismului socialist, într-o vizită în Bulgaria în 1967. Track: “Balaci a avut întâlniri şi cu activul de partid din mai multe oraşe, cu personalităţi culturale, a vizitat diferite instituţii cultural-artistice şi mai ales a conferenţiat la Şcoala Superioară de partid din Sofia. Sursele româneşti menţionează 4 conferinţe ţinute de Alexandru Balaci în cadrul cărora a primit nu mai puţin de 80 de întrebări. Au fost câteva întrebări care chiar dacă nu l-au pus în dificultate au presupus un răspuns atent la nuanţe, abilitate diplomatică şi poate eschivă. Câteva exemple de întrebări au fost despre literatura naţionalităţilor conlocuitoare şi stadiul relaţiilor culturale cu URSS. Dar cea mai interesantă întrebare a fost următoarea: care este poziţia intelectualităţii româneşti faţă de realismul socialist? Întrebarea avea, aparent, un caracter anacronic-dogmatic, cumva provocator, din două motive: realismul socialist era unica metodă de creaţie admisă, asociată cu stalinismul şi impusă de sovietici, iar comuniştii bulgari erau mult mai apropiaţi de Kremlin decât românii. În al doilea rând, Nicolae Ceauşescu şi birocraţia culturală şi de partid renunţaseră, cel puţin la nivel declarativ, să mai pretindă intelectualilor respectarea realismului socialist. Metoda unică de creaţie a anilor 1950 fusese oarecum înlocuită cu umanismul socialist, menţionat în documentele de partid şi discursurile lui Ceauşescu. Alexandru Balaci şi-a exprimat nedumerirea şi i-a rugat pe interlocutori să definească realismul socialist în noul context.”
Celălalt caz, al scriitorului Alexandru Ivasiuc, este unul mult mai trist. Istoricul Cristian Vasile. Track: “Scriitorul de mai târziu, student la filozofie, ajunge să conteste în 1956, în contextul izbucnirii revoluţiei de la Budapesta, chiar raţiunea predării cursului, pe atunci fundamental, Bazele marxism-leninismului. Ivasiuc a refuzat disciplinarea ideologică maxist-leninistă, plătind această sfidare cu 7 ani de închisoare şi de domiciliu obligatoriu. Pe lângă acea contestare, el plănuise o raliere a studenţilor la revoluţia maghiară. La maturitate, Alexandru Ivasiuc suferă o transformare. Alege o formă stranie de marxism ce îl apropie de regimul politic care în urmă cu mai puţin de un deceniu îl socotea duşman, instigator şi contrarevoluţionar, şi care îl şi aruncase în închisoare. Deşi trecuse din 1956 până in 1963 prin toate umilinţele universului concentraţionar şi ale domiciliului obligatoriu, părea obsedat de raporturile dintre individ şi putere încercând în a doua jumătate a anilor 1960 o reinserţie socială care să-l apropie de stăpânii ideologici. Imediat după 1963, ajunge funcţionar în cadrul ambasadei SUA la Bucureşti. În paralel, se dedică scrisului, ulterior ocupă funcţii de conducere. În acea perioadă se observă schimbarea lui Ivasiuc, aspect vizibil în romanele sale Interval, Cunoaştere de noapte, Păsările, Iluminări. Unii critici şi istorici literari au remarcat faptul că spre deosebire de proza politică contemporană cu Ivasiuc, şi anume romanul obsedantului deceniu în care aparent erau reabilitaţi ficţional cei agresaţi de regim, în scrierile fostului deţinut politic Ivasiuc de reabilitare beneficiază torţionarii, în timp ce victimele sunt încă o dată condamnate. Indiferent dacă Ivasiuc a fost un sincer convertit la marxism sau doar cinic, cazul său pare că ilustrează succesul mecanismelor perverse ale pedagogiei comuniste. Multe dintre manifestările sale din sfera publică au lăsat impresia că sunt ale unui om care a suferit puternice transformări interiorare.”
Asemenea întregii politici culturale a regimului Ceauşescu, şi umanismul socialist a dispărut în 1989. Nu avem de-a face decât cu încă un exemplu de cum impostura în artă, chiar dacă beneficiază o vreme de sprijinul puterii politice, nu se poate impune ca valoarea autentică.
