Portret de torţionar
Închisorile comuniste au fost mediul în care acest personaj a apărut în istoria României şi el a fost încă un exemplu definitoriu pentru ce a însemnat regimul comunist în România între 1945 şi 1989.
Steliu Lambru, 27.02.2017, 12:50
Cuvântul ”torţionar” a intrat în limba română după 1989 fiind din familia de cuvinte a verbului ”a tortura”. Închisorile comuniste au fost mediul în care acest personaj a apărut în istoria României şi el a fost încă un exemplu definitoriu pentru ce a însemnat regimul comunist în România între 1945 şi 1989. Torţionarul era deţinutul care îşi tortura colegii pentru a-i reeduca în spiritul ideologiei comuniste, dar nu numai el. Prin extensie, torţionarul a devenit şi cel care tortura putând fi de la simplul gardian ori anchetatorul până la directorul închisorii sau al lagărului de muncă. Procedura era una similară spălării creierului, însă mergea adesea dincolo de depersonalizare, până la crearea unor false realităţi sociale. În comunism, ea a fost cunoscută sub numele de ”Experimentul Piteşti” după numele oraşului în care se afla închisoarea.
Românii au văzut şi cum arăta la faţă un asemenea personaj. Aparent, era un om care oricare altul, chiar cu familie, viaţă socială, opinii şi convingeri. Nume ca Alexandru Nicolski, Alexandru Drăghici, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vişinescu, Ion Ficior, împreună cu altele mai puţin cunoscute, alcătuiesc un panou al groazei, ruşinii şi degradării la care poate ajunge fiinţa umană.
Profesorul Sorin Bottez a fost membru al tineretului liberal şi a stat 15 ani în închisorile comuniste. Într-un interviu din 2001 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Sorin Bottez încerca să-şi aducă aminte de acei ani cu calm şi detaşare, atât cât putea s-o facă. ”În ciuda faptului că eu sunt unul din foarte puţinii supravieţuitori care nu au “căzut” în timpul reeducării şi care nu a făcut nici un fel de cesiune de onoare sau de principii, totuşi, ştiind ce înfiorătoare a fost această perioadă, ezit să condamn pe ceilalţi, cu excepţia celor care au făcut ce au făcut fără să fi fost chinuiţi, fără să fi fost schingiuiţi, ci pur şi simplu din ticăloşie sau din laşitate. Pe ăştia îi condamn şi aş vrea să-i văd puşi la stâlpul infamiei. Ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Trebuie făcută o deosebire netă între cei care au “căzut” în timpul reeducării, adică au fost schingiuiţi până dincolo de posibilitatea de rezistenţă a creierului, pentru că era o chestiune de creier, nu de muşchi sau de tendoane. Cei care au căzut în momentul în care creierul lor a explodat este una, alta sunt cei care au făcut toate ticăloşiile pe care le-au făcut, pentru că li s-a promis marea cu sarea.”
Groaza este sentimentul stârnit de relatările celor care au avut de-a face cu torţionarul, exponentul sadic al regimului concentraţionar comunist. Profesorul Sorin Bottez: ”Îmi e teamă întodeauna când vorbesc despre lucruri care depăşesc cu mult limitele credibilului. Îmi este întotdeauna teamă să nu creadă cineva că exagerez sau că fabulez. Pentru că experienţa prin care am trecut cuprinde nu numai chinurile mele, ci şi ale celorlalţi, la care am asistat. Este absolut de neimaginat, de neimaginat! Bătăile de la Securitate erau joacă de copii pentru că durau jumătate de oră, trei sferturi de oră, după aceea douăzeci şi patru de ore erai liber, să-ţi refaci nervii. Erai liber în celulă vreau să spun, să nu se înţeleagă altceva.
Pe când în perioada reeducării bătaia era non-stop. Între Piteşti şi Gherla există o diferenţă importantă. În aceste câteva luni de experienţă, marii netrebnici, marii torţionari, marii ticăloşi, au învăţat să schinguiască, adică să nu lovească, să nu distrugă organele vitale. Să nu omoare imediat, din două lovituri, şi deţinutul să cadă şi să scape. Pentru că nimic nu-ţi puteai dori mai mult decât să scapi prin moarte, pentru că altă speranţă nu exista. Iar faptul că nu aveai un moment de repaus în aceste zile, săptămâni, luni de chin, că el era continuu, te lăsau numai atât cât să nu mori. Şi după aia o luau de la început. Dacă îţi loveau mâna dreapta prea rău, te băteau la stânga, nu te mai băteau la dreapta până începea să se refacă. Ajunseseră să fie nişte specialişti, cred că mai mari decât călăii din timpul Evului Mediu. Şi o făceau cu atâta bucurie, cu atâta superioritate! Când îi vedeau pe oameni prăbuşiţi, urlând, îngenunchind, cerând milă, erau atât de “mari” aceşti netrebnici, aceşti ticăloşi, încât te întrebi cum au putut ei să se nască după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.”
Sorin Bottez are şi o explicaţie pentru supravieţuirea sa în acele condiţii: ”În mintea mea s-a înfipt cuvântul “nu” tot aşa de bine cum se putea înfige cuvântul “da”. Dumnezeu a vrut să nu mă prăbuşesc, nu am nici o altă explicaţie! De altminteri, eu am intrat în reeducare sceptic, ca să nu zic necredicnios, şi am ieşit profund credincios. Numai datorită faptului că am certitudinea că este o forţă pe care eu nu o pot determina şi nu o pot defini m-a făcut să nu devin canalie, să nu devin bestie. Şi să rămân acelaşi, care am fost dintodeauna. Îmi aduc aminte că, o dată, într-o primă fază de reeducare, m-au bătut la palme până când a ieşit un fel de plasmă, nu ştiu ce putea fi, pe dosul mâinii. O parte a palmei se umflase şi se înnegrise iar în partea opusă, nu în podul palmei unde mă bătuseră, mustea un lichid. Apoi erau bătăile în cap. Mă mir că nu m-am imbecilizat complet. M-am imbecilizat suficient ca să cred, timp de 10 ani, că lucrurile se pot schimba în bine, dar nu m-am imbecilizat chiar complet. Atâta bătaie în cap am luat. Torţionarii se schimbau când îi durea mâna, şi totul reîncepea: ţac, ţac, ţac, ţac, în cap!”
Portretul torţionarului este cel al omului aparent normal. Însă portretul său psihologic ne dezvăluie dimensiunile răului în care ajunge atunci când se întrunesc condiţiile cele mai nefaste.
