Prizonieri români în URSS după cel de-al doilea război mondial
Numărul prizonierilor români din Uniunea Sovietică de după cel de-al doilea război mondial este unul variabil. Până la 23 august 1944, dată la care România s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, aproximativ 165.000 de militari români au dispărut...
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 10.02.2014, 11:09
Numărul prizonierilor români din Uniunea Sovietică de după cel de-al doilea război mondial este unul variabil. Până la 23 august 1944, dată la care România s-a alăturat coaliţiei Naţiunilor Unite, aproximativ 165.000 de militari români au dispărut, cei mai mulţi fiind luaţi prizonieri. După 23 august, sovieticii au dezarmat şi făcut prizonieri aproximativ 100.000 de militari români. Conform surselor oficiale sovietice, care trebuie privite cu multe rezerve, în 1946 se mai găseau 50.000 de prizonieri români în lagărele din URSS.
Istoria acestor oameni, cei mai mulţi pierduţi în imensitatea sovietică, este una care, probabil, nu se va scrie niciodată complet. Cu toate că arhivele sovietice pot fi consultate, cantitatea uriaşă de documente, din care unele aşteaptă încă să fie declasificate, face ca munca să fie anevoioasă. Istoricii români încearcă să recupereze atât cât se poate, unul dintre ei fiind Vitalie Văratec, autor al volumului Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941–1956. El ne-a vorbit despre dificultăţile cu care s-a confruntat în arhivele de la Moscova privitoare la stabilirea numărului celor care au căzut în captivitate.
“Noi astăzi nici măcar nu putem stabili numărul exact al prizonierilor români. În limbajul documentelor timpului se foloseşte noţiunea de dispăruţi. Dacă aceşti oameni, la forţarea unui obstacol, a unui râu, au căzut în apă, nimeni nu mai ştie ce s-a întâmplat cu ei. Unul dintre colegii cu care am lucrat la volum a încercat să reconstituie lista celor morţi în luptele de la Ţiganca şi mi-a spus că nici până astăzi nu se poate stabili cu certitudine câţi au murit, câţi au căzut prizonieri sau câţi au dispărut. Sunt trecuţi la categoria dispăruţi fără să se ştie ce s-a întâmplat cu acei oameni. Şi asta numai pe râul Prut. Dar ce s-o fi întâmplat la Cotul Donului sau la forţarea Niprului sau la Stalingrad?”
Statutul prizonierilor români, ca şi al celorlalţi, a fost unul dat de interpretarea sovietică a dreptului internaţional în privinţa celor capturaţi în urma conflictelor. Vitalie Văratec: “Prizonierii de război în Uniunea Sovietică au avut un alt statut, în linii mari în conformitate cu cel stabilit de Convenţia de la Geneva din 1929. Dar erau şi deosebiri, ţinând cont de faptul că statul sovietic era un stat care promova la nivel de politic, oficial, principiul luptei de clasă, şi exista un alt tratament aplicat ofiţerilor. În Uniunea Sovietică a fost o altă interpretare a problemei implicării prizonierilor de război în câmpul muncii. Dacă în Convenţie se stabilea că prizonierii nu pot fi folosiţi în industria militară sau în tot ce e legat de interesele armatei, în Uniunea Sovietică nu s-a ţinut cont de acest lucru. De altfel, şi în Germania nazistă a fost la fel.”
Cel mai dur regim din lagăre a fost cel alimentar. Vitalie Văratec consideră că, în ciuda presiunilor ideologice enorme, medicii sovietici au afirmat că prizonierii aveau parte de un tratament necorespunzător vieţii. “Au murit foarte mulţi prizonieri prin înfometare. Istoricii ruşi au acordat acestui fapt o atenţie extrem de mare. Un cercetător de la Volgograd, dr. Sidorov, a publicat chiar şi un volum extins privitor la evoluţia raţiei alimentare pe parcursul războiului, care s-a aplicat prizonierilor. El a arătat că acele decizii care s-au luat în special în a doua jumătate a anului 1942 au costat multe mii de vieţi omeneşti. Statul sovietic, fiind într-o situaţie economică extrem de dificilă, fiind obligat să achiziţioneze cantităţi mari de cereale din SUA, nu-şi putea permite să asigure raţia minimă pentru prizonieri. După ce numărul prizonierilor a crescut masiv, după bătăliie de Stalingrad şi Cotul Donului, în primele luni ale anului 1943, s-a cerut chiar o expertiză din partea medicilor. În ciuda acelui regim, când fiecare cetăţean tremura în faţa mâniei proletare, s-au găsit medici sovietici care să spună că norma de alimente prevăzută oficial nu poate asigura o viaţă normală. Au calculat că numărul de calorii pe care le primeau prizonierii era suficient doar pentru a supravieţui în stare de nemişcare, numai culcaţi. Ce să mai spunem.atunci când erau puşi la muncă.”
Viaţa prizonierilor din lagărele sovietice era una oribilă. În ciuda perspectivei sumbre, oamenii au continuat să spere şi, unii dintre ei, să facă ceva. Din nou, Vitalie Văratec. “Am întâlnit statistici privind numărul prizonierilor morţi şi bolnavi. Dar există şi o statistică interesantă, cea a evadaţilor. Alături de numele evadaţilor există şi date despre cei care au fost prinşi şi cei care nu au fost prinşi N-au fost prinşi 3,2% din numărul celor care au evadat, cei mai mulţi care n–au fost prinşi au fost români. Mi-am pus întrebarea de ce. O cercetătoare italiancă încearcă să dea un răspuns şi vorbeşte despre o aşa-numită mafie românească în rândul prizonierilor de război din URSS. Este adevărat că primul mare lot, de peste 30.000 de prizonieri, a fost format din români, cei de la Stalingrad. Am găsit şi unele mărturii ale persoanelor civile. O femeie în vârstă spunea că dimineaţa, când trecea pe lângă lagăr, în drum spre şcoală, se oprea la sârma ghimpată şi urmărea cum stăteau aliniaţi prizonierii de război. Românii se închinau, iar nemţii îi arătau cu degetul şi chicoteau. Şi-atunci mi-am dat seama că românii s-au adaptat mai uşor la acele condiţii dure, era vorba despre acel caracter ortodox. Pe acest principiu s-a găsit mai multă înţelegere.”
Generaţia prizonierilor români a fost una a transformării violente propusă societăţii româneşti de regimul comunist, pe fondul crizei umanitare a războiului. Iar pierderile pe care România le-a suferit în URSS prin prizonierii săi nu au mai fost recuperate niciodată.
