Strategii de legitimare a puterii lui Nicolae Ceauşescu
Nicolae Ceauşescu a ajuns în fruntea PCR în 1965, la celebrul Congres al IX-lea. A fost perceput ca un lup tânăr, gata de schimbare şi de reparare a greşelilor trecutului şi astfel a primit susţinerea activiştilor mai vechi din partid.
Steliu Lambru, 14.04.2014, 13:31
Nicolae Ceauşescu a ajuns în fruntea PCR în 1965, la celebrul Congres al IX-lea. A fost perceput ca un ”lup tânăr”, gata de schimbare şi de reparare a greşelilor trecutului şi astfel a primit susţinerea activiştilor mai vechi din partid. A pozat într-un reformist şi a avut un succes colosal în urma atitudinii sale din timpul Primăverii de la Praga. Prin impunerea unui stil personal de conducere, Ceauşescu a încercat să ducă o politică de transparenţă decizională părând receptiv la doleanţele şi opinia omului obişnuit exprimate prin scrisori. Prin aceasta, Ceauşescu trebuia să fie diferit de predecesorul său Dej, ”Stalinul” României.
Deşi la început a avut o doză de autentic, în final aceasta s-a dovedit o strategie de legitimare a propriului despotism. Şi tocmai prin această aparenţă de autenticitate a reuşit regimul Ceauşescu să-şi atragă aderenţa oamenilor obişnuiţi. Istoricul Mioara Anton de la Institutul de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti crede că strategia lui Ceauşescu de la începutul conducerii sale a fost construirea unei identităţi prin care se dorea disocierea explicită de un trecut compromiţător. Ea a cercetat relaţia regimului Ceauşescu cu cetăţenii aşa cum reiese din petiţiile şi adresele cetăţenilor, documente clasate în 3 categorii: scrisorile-invitaţie, cererile sau memoriile de reabilitare şi cererile de adeziune la partid.
”Prima categorie a fost o consecinţă directă a introducerii decretului pentru reglementarea întreruperii sarcinii din octombrie 1966 şi a celui din ianuarie 1967 prin care se acorda o indemnizaţie de 1000 lei lunar mamelor care urmau să nască cel de-al treilea copil. Suma se acorda şi pentru următorii născuţi fiind adeseori suplimentate în cazul familiilor numeroase. Planul de 4 copii pentru fiecare familie, dar mai ales indemnizaţia promisă, produc o cantitate impresionantă de scrisori. O nouă reprezentaţie se reorganizează pe fondul regândirii politicii nataliste şi a interzicerii avorturilor. Scrisorile-invitaţie relevă imensa bucurie a naşterii unui nou copil, dar şi situaţia economică precară a celor mai mulţi dintre petenţi. Aceste documente ascund drame cu care familiile din România se confruntau. Implicarea chiar şi mediatizată a liderului creează solidarităţi şi proiectează o nouă imagine a secretarului general: frate, tată iubitor, părinte protector. Nicolae Ceauşescu este invitat să asiste la evenimente importante din viaţa cetăţenilor cum sunt nunţile, botezurile sau tăierile de moţ. Cei care vor să-l sensibilizeze îşi botează copiii cu numele Nicolae sau organizează petrecerile de botez în jurul zilei de 26 ianuarie, ziua lui Ceauşescu.”
Reabilitarea celor care suferiseră pe vremea regimului lui Dej a fost un alt punct forte al noii politici de legitimare a lui Ceauşescu. Mioara Anton. ”Plenara din aprilie 1968 a provocat un val de cereri şi memorii pentru revizuirea şi îndreptarea unor abuzuri cărora le căzuseră victime foşti membri ai partidului, simpli cetăţeni sau foşti lucrători ai aparatului de securitate sau al apărării. Comisiile de revizuire analizează atât culpele politice, cât şi pe cele de ordin penal. Cele mai multe dintre cereri plasează abuzurile aparatului de securitate între anii 1958-1959 pe fondul îngheţului ideologic. O altă generaţie de activişti şi membri de partid îşi construiesc în lumina plenarei din aprilie biografii ireproşabile. Istoria partidului se rescrie într-un nou context şi ea începe din perspectiva acestor scrisori după 1956. Petenţii cer recunoaşterea stagiilor de partid, acordarea de pensii, reincluderea în structurile de partid şi de stat, recunoaşterea vechimii profesionale şi obţinerea unor beneficiii explicite: pensii, case, acordarea unor grade superioare celor care proveneau din armată sau securitate. De limitele procesului de reabilitare se loveşte episcopul greco-catolic Alexandru Todea care într-o scrisoare adresată lui Ceauşescu pe 27 aprilie 1968 constata cu durere, amărăciune şi dezgust că procesul de reabilitare nu schimbase cu nimic atitudinea autorităţilor faţă de cazul său. Ceea ce nu ştia Alexandru Todea era că plenara nu-şi propusese să reconsidere şirul proceselor politice organizate în România după 1947.”
Antirusismul funciar al românilor a fost cultivat la extrem de Ceauşescu începând cu 1968 şi a fost o piatră de temelie al comportamentului său politic de până la căderea sa din 1989. Mioara Anton. ”Emoţia din august 1968 a provocat o puternică reacţie antisovietică în rândul oamenilor obişnuiţi care au interpretat intervenţia din Cehoslovacia ca pe o potenţială agresiune împotriva României. Rusu Mihai, controlor tehnic, sugera organizarea unei subscripţii publice pentru cumpărarea de avioane şi tancuri astfel încât ţara să poată fi mai bine apărată. Un anonim îşi declara uimirea faţă de gestul invaziei Cehoslovaciei şi-l asigura pe secretarul general că toţi muncitorii din RSR sunt strâns uniţi în jurul partidului făcând zid de granit împotrivba oricărui duşman care ar încerca să încalce
Regimul personal al lui Nicolae Ceauşescu a devenit, începând cu 1974, unul total opus faţă de aparenţele din anii 1965-1971. A devenit din ce în ce mai despotic şi semăna din ce în ce mai mult cu regimul stalinist, esenţa comunismului, cel de care intenţionase cu atâta elan să se despartă.
