Tinerimea artistică

În România, primul grup de tineri care au contestat ceea ce considerau că era vetust la vremea lor a fost grupul literar-estetic de la Iaşi, intitulat Junimea

Adaugă ca sursă preferată în Google

Steliu Lambru, 22.04.2019, 14:07

Tinerii, în
comparaţie cu bătrânii, şi-au propus mereu un program radical de schimbare a
ordinii sociale, indiferent că vorbeau despre economie, politică, artă şi
cultură. În România, primul grup de tineri care au contestat ceea ce considerau
că era vetust la vremea lor a fost grupul literar-estetic de la Iaşi, intitulat
Junimea. Radicalismul tinerilor s-a accentuat către sfârşitul secolului al
19-lea şi începutul secolului 20 animaţi şi de ideea revoluţiei şi a
schimbării. În artă formele radicale ale modernităţii estetice contestau
convenţiile artistice de până atunci şi astfel apărea Art Nouveau în spaţiul
francofon şi Sezession în cel german, denumit şi Jugendstil, de la numele
revistei vieneze de avangardă artistică Jugend.

Pe acest fundal de idei, şi
în România apărea Tinerimea artistică, un curent modernist care copia aproape
mot-a-mot temele şi conceptele vehiculate în Occident. Esteticianul şi
filosoful de artă Erwin Kessler consideră că apariţia Tinerimii artistice, o
reacţie la arta oficială, este o manifestare românească a curentului european. Multe dintre ţâşnirile, dintre
creaţiile sau concepţiile noi, au pornit nu dintr-un prea-plin ci dintr-un
neajuns. Prima frustrare poartă acest nume fantastic, primăvăratec, şi are
această imagine extraordinară de amestec de franţuzesc şi englezesc, şi anume tinerime
artistică. Sugerează întru totul primăvară, sugerează întru totul începuturi,
aproape un debut de naţiune artistică aş spune. Însă în spatele numelui se află
o poveste de frustrare. Tinerimea artistică a apărut dintr-o lipsă resimţită în
raport cu bătrânii. Nu putem vorbi pentru acea perioadă de o artă inovatoare
care să fie încredinţată, cum se întâmplă acum, studenţilor din anii II şi III
de la arte vizuale. Tinerimea artistică este o artă a tinerilor pe la 30-35 de
ani, pe atunci aceasta era vârsta potrivită.

Marele
eveniment al începutului de secol a fost Expoziţia Universală de la Paris din
1900. A fost prilejul pentru toate ţările, deci şi pentru România, de a arăta
cine erau. Erwin Kessler. Tinerimea
artistică a apărut în siajul unei frustrări care s-a numit Expoziţia Universală
de la Paris, deschisă între 14 aprilie şi 12 noiembrie 1900. A fost marea expoziţie care a şi
marcat La belle epoque. Expoziţia
Universală de la Paris a fost locul unde geopolitica s-a jucat la nivel
cultural, a fost locul unde s-a făcut istoria civilizaţiilor, la începutul
secolului 20. În cazul României, pentru prima dată, trebuia să-şi facă imagine,
era un loc de imagine, de obicei contrastată cu ceea ce se presupunea despre
ţările respective că reprezintă. România se prezintă atunci, ca şi acum,
schizoidă. Pe de-o parte face un pavilion naţional care arată ca o sondă
petrolieră, ca un pas înainte, spre viitor. Este România industrială însă
înăuntru sunt icoane, căluşarul, ii, artă ţărănească. România se recomanda aşa,
o ţară care în interiorul unei pojghiţe industriale avea un imens corp
tradiţional ţărănesc. Dar era o schizofrenie justificată întru totul de
realitate, peste 75% din populaţie era în mediul rural.

Nicolae
Grigorescu era pictorul oficial, considerat fondatorul şcolii româneşti de
pictură. Când acesta refuză să expună considerând spaţiul alocat mult prea mic,
alţi artişti ies la rampă. Expoziţia Universală de la Paris a fost
declanşatorul energiilor celor care resimţeau acut că arta mergea într-o
direcţie care se manierizase.

Erwin Kessler. Acolo se creează o fisură pentru modernizare şi modernitate.
Şi vin următorii cei mai buni care zic că ei vor să fie acolo. Nu erau
ariviştii pentru că vorbim despre Ştefan Luchian şi Theodor Pallady, norocul a
fost că şi următorii cei mai buni erau foarte buni. Au primit provocarea de a
se insera în spaţiul mic, într-un colţ, de la Grand Palais. Cum spunea în acea
vreme Dimitrie Olanescu, sala de expoziţie era atât de inconfortabilă şi
izolată într-un colţ din Grand Palais încât tinerii artişti români s-au simţit
frustraţi şi să se gândească la ceva mai bun pentru viitor. Nemulumirea celor
care expuseseră în acele condiţii a determinat ca un an mai târziu, pe 3
decembrie 1901, cam o duzină de artişti dar nu de duzină, toţi studiind în
străinătate la Paris şi la Munchen, să se reunească în ceea ce se va numi Tinerimea
artistică. Printre ei erau Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu, Frederick
Storck.

Cu toate că
milita pentru reînnoirea canoanelor, pentru realism şi pictura socială,
Tinerimea artistică introduce în arta românească elitismul. Erwin Kessler. Tinerimea artistică nu era
prima societate a artiştilor români de tipul asociaţie. De la 1890 se
înfiinţase Cercul artistic, un fel de veniţi cu toţi, grămadă. Se înscria cine
voia şi era primit. Tinerimea artistică introduce o diferenţă esenţială, este o
asociaţie elitistă. A durat din 1901 până în 1947, când regimul comunist a
închis-o, niciodată n-a publicat un tratat de estetică, un manifest sau o
culegere de texte ale artiştilor respectivi. Cei din Tinerimea artistică au
făcut doar expoziţii şi cataloage ale acelor expoziţii. Ţinta lor aceasta era:
să organizeze saloane. Şi aceasta era o primă modernizare, salonul, altul decât
salonul oficial patronat de stat. E un salon patronat de asociaţii de artişti
cu o anumită exigenţă interioară, exigenţă care, pe scurt, se numeşte
modernitate.

Din
contestarea pe care o făcea Tinerimea artistică la 1900, arta românească avea
să se revitalizeze. Şi să scrie o nouă istorie în avangardism, absurd şi
suprarealism.