35 de ani de la moartea filosofului Constantin Noica

Constantin Noica, unul dintre cei mai importanți filosofi români ai secolului 20, s-a născut în 1909 în județul Teleorman, în sudul României, și a murit pe 4 decembrie 1987 la Sibiu, dată de la care s-au împlinit 35 de ani. Urmează Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București pe care o absolvă în 1931 cu o teză de licență despre filosoful german Immanuel Kant. A fost atras de ideile trăirismului, o variantă românească a existențialismului, avându-l ca principal exponent pe Nae Ionescu, unul dintre profesorii săi. În anii 1930 este apropiat cercului de idei "Criterion". În 1940, după un stagiu de un an în Franța, revine în România și-și susține teza de doctorat în filosofie. În același an, pleacă la Berlin la Institutul Româno-German unde va rămâne până în 1944, anul în care România va ieși din alianța cu Germania nazistă. În perioada șederii sale în Germania a frecventat seminarul de filosofie al lui Martin Heidegger.

După război și instaurarea comunismului în România, în 1949 Noica primește din partea autorităților domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. În 1958 este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică împreună cu toți participanții la întâlnirile informale organizate de el în așa-numitul "lot Noica-Pillat". Eliberat în 1964, va fi angajat la Centrul de Logică al Academiei Române din București. Acolo se va împrieteni cu nume importante de intelectuali români precum filosofii Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Andrei Pleșu, Andrei Cornea. Din 1975 se retrage la Păltiniș, stațiune montană la 15 kilometri de orașul Sibiu, unde este vizitat de cei care căutau răspunsuri la interogațiile filosofice ale lumii de atunci. Opera lui Noica cuprinde 32 de volume de filosofie, estetică, critică literară și artistică, publicistică, din care 20 publicate în timpul vieții, alte 12 după moartea sa.

Filosoful și eseistul Andrei Pleșu a fost unul dintre discipolii lui Noica. Pleșu a ținut să spună că formarea sa intelectuală s-a datorat "pușcăriașilor", așa cum a fost denumită elita intelectuală română întemnițată de comuniști. Unul dintre "pușcăriași" a fost Constantin Noica. 

"Am avut norocul să mă formez în preajma câtorva pușcăriași. M-au ajutat decisiv, m-au modelat, m-au făcut să refac o continuitate intelectuală cu generațiile anterioare și asta a contat enorm pentru tânărul care eram atunci. Am avut norocul să îi întâlnesc devreme pe Alexandru Paleologu, pe Sergiu Al-George, pe Remus Nicolescu, pe Teodor Enescu, pe I. D. Sârbu chiar, dar nu în calitatea lui de formator. Eu am fost coleg de facultate cu un domn care era mai mare cu 10 ani decât mine, care făcuse teologia, dar făcuse și pușcărie și atunci era în anul întâi la istoria artei. Acesta se numea Marin Tarangul și eu îl respectam foarte mult pentru că era mai mare ca mine, făcuse Teologia, făcuse pușcăria, era un domn. Și, în plus, avea o bibliotecă extraordinară, mai ales pentru vremurile acelea. Și mai avea ceva: pe lângă că era cultivat și școlit în toate variantele, cu experiențe de viață incredibile, nu-și pierduse plăcerea de a trăi. Și el m-a reînvățat boema bucureșteană pe care eu, silitor cum eram pe vremea aia, aveam tendința s-o evit sau s-o marginalizez. Ei bine, el mi-a refăcut plăcerea de a regăsi comunitatea de petrece juvenile, tonifiante. Într-o zi, a venit și mi-a spus: fii atent, în "România literară" a început să scrie un domn de care sigur n-ai auzit. Îl cheamă Constantin Noica. El începuse să publice fragmente din "Rostirea românească". Citește, îmi spune Marin, să vezi și tu cum sună limba adevărată a filosofiei."

Pentru Andrei Pleșu, întâlnirea cu scriitura lui Noica, și pe urmă cu filosoful în persoană, a însemnat deschiderea unui orizont existențial și cultural. 

"Am citit, am fost marcat, era cu totul alt sunet decât știam eu până atunci. Și s-a mai întâmplat că eu făceam engleză în afara liceului cu o doamnă Meri Polihroniade, văduva pedagogului de dreapta Polihroniade care murise în închisoare, dar al cărei actual bărbat, domnul avocat Lăzărescu, stătuse în pușcărie cu domnul Noica. Și această combinație Lăzărescu-Tarangul a făcut să pot să ajung la domnul Noica. Domnul Lăzărescu i-a vorbit de mine, iar Marin m-a dus la el. Stătea în Berceni într-un apartament de două camere, într-un bloc nou. Era foarte cuviincios îmbrăcat, îmi aduc aminte că m-a frapat eleganța lui. După ce am stat de vorbă împreună cu Marin, ne-a oferit, în mod amical, 10 lecții de greacă veche. Acesta a fost debutul relației mele cu domnul Noica. Și tot el e acela care mi-a spus: dacă vrei să te apuci de filosofie, nu se poate fără germană. Pune mâna și apucă-te de germană. Și mi-a dat și trei cărți de citit."

Constantin Noica a rămas în istoria filosofiei române a secolului 20 prin textele sale erudite și prin traducerile din operele filosofilor antici greci. Dar și ca model al profesionalismului și integrității academice.