Biserica Ortodoxă Română şi Holocaustul

Relaţiile dintre Biserică şi evrei a fost una rece în decursul istoriei. Dar în anii 1930-1940 ea a atins limitele respingerii atunci când majoritatea bisericilor creştine europene au avut atitudini contradictorii legate de populaţia evreiască trimisă în lagăre şi nimicită. Nici Biserica Ortodoxă Română nu a făcut excepţie de la regulă, ea trecând prin toate atitudinile faţă de evreii din România.

Ion Popa este autorul volumului "The Romanian Orthodox Church and the Holocaust" în care inventariază toate tipurile de antisemitism şi de atitudine ale Bisericii Ortodoxe Române în anii Holocaustului: "Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române Miron Cristea a făcut în 1936-1937 unele dintre cele mai virulente declaraţii antisemite, care i-au asigurat alegerea ca prim-ministru în primele guverne dictatoriale ale lui Carol al II-lea. "Sunt oraşe şi ţinuturi întregi," spunea el în 1937, "unde nimic nu mai este românesc decât sărăcia, mizeria cea neagră şi umbra spinului. Îţi vine să-i plângi de milă bietului popor român căruia evreii îi storc şi măduva din oase. A ne apăra este o datorie naţională şi patriotică iar nu antisemitism. A nu reacţiona, a nu activa spre a scăpa de această plagă înseamnă a fi nişte laşi, indolenţi şi a ne duce de vii la groapă şi la pieirea ce ne aşteaptă." Sfântul Sinod al Bisericii îşi declarase încă din 1937 susţinerea pentru orice politici care ar duce la eliminarea străinilor, prin care se înţelegea în proporţie de 99% evrei. În martie 1938, acelaşi Sfânt Sinod a decis să interzică oricărui evreu care nu-şi putea dovedi cetăţenia română să se convertească la ortodoxie, într-un context în care cetăţenia evreilor români era contestată."

Anii 1940 au însemnat trecerea dela rău la mai rău. În timpul guvernării patriarhului Miron Cristea câteva sute de mii de evrei şi-au pierdut cetăţenia română. Dar şi succesorul acestuia a urmat linia antisemită generală a epocii. Ion Popa: "După alegerea lui Nicodim Munteanu ca patriarh, Sfântul Sinod a votat din nou în 1939 interzicerea convertirii evreilor care nu-şi puteau dovedi cetăţenia şi a introdus măsuri draconice pentru orice convertire a evreilor. Semnalul era clar, Bisericii nu-i păsa de evrei şi îi voia cât mai repede eliminaţi din ţară. Deşi patriarhii Miron Cristea şi Nicodim Munteanu au fost din raţiuni politice împotriva asocierii cu Garda de Fier, alţi membri ai conducerii Bisericii, sute şi chiar mii de clerici ortodocşi au susţinut deschis Legiunea Arhanghelului Mihail. Sunt de notorietate legăturile pe care mitropoliţii Nicolae Bălan al Ardealului şi Visarion Puiu al Bucovinei le aveau cu Garda de Fier. Cât priveşte clerul, un exemplu este suficient. La alegerile generale din 1937, 33 din cei 103 candidaţi ai partidului Totul pentru Ţară erau preoţi ortodocşi, deci aproape o treime. După invazia Uniunii Sovietice din 1941 şi începutul distrugerii fizice a comunităţii evreieşti din România, Biserica Ortodoxă a fost, în acelaşi timp, indiferentă, activă în distrugerea comunităţii evreieşti şi în câteva cazuri salvatoare a evreilor."

În anii 1940 antisemitismul Bisericii Ortodoxe Române s-a manifestat deplin cu argumente teologie răspândit mai ales prin presă. Ion Popa: "Presa Bisericii a devenit un vehicul de propagare a antisemitismului virulent. În reviste ale Bisericii din Bucovina, Basarabia şi Transnistria, teritoriile în care s-au înregistrat cele mai multe victime, moartea evreilor era întâmpinată cu bucurie. În diferite articole publicate în 1941-1943, evreii erau descrişi drept "blestemaţi de Isus, fii ai Satanei, rătăcitori şi fără o patrie întrucât ispăşesc o pedeapsă divină ca unii care au violat legământul cu Dumnezeu." În alte articole îndemnul era clar "de a lua sabia în mână şi de a nimici pe evrei." Aceste articole erau în presă bisericească, ele nu erau marginale. În aprilie 1942, patriarhul Nicodim însuşi a dat frâu liber unui antisemitism feroce atunci când a spus într-o predică intitulată Cuvânt pentru post, oştire şi ogor că "evreii sunt suflete ticăloase, mercenari ai bolşevismului, soldaţi ai Satanei, popor care a chemat singur blestemul asupra lui şi a fiilor lui de când a spânzurat pe cruce pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul sufletelor noastre." Acele cuvinte au fost publicate în revista oficială a Sfântului Sinod, cea mai importantă revistă a Bisericii Ortodoxe, exact când zeci de mii de evrei erau ucişi de autorităţile române în Transnistria."

Dar atât comportamentul ierarhiei superioare ortodoxe cât şi a clericilor de rând a fost şi în direcţia salvării unora dintre nefericiţi. Ion Pop: "Chiar patriarhul Nicodim a trimis în anul 1942 către diverse instituţii ale statului câteva scrisori din partea unor evrei convertiţi care îi fuseseră adresate. Nicodim însă nu a insistat în niciun fel pentru ca drepturile acestor oameni să fie respectate, cu atât mai puţin nu a apărat drepturile evreilor neconvertiţi. Alexandru Şafran, şef-rabinul comunităţii evreieşti, îl menţionează pe Nicodim de mai multe ori în memoriile sale şi de fiecare dată este critic punând inactivitatea patriarhului în contrast cu eforturile nunţiului papal Andrea Casulo care a oferit un ajutor constant comunităţii evreilor în timpul Holocaustului. În memoriile sale, Şafran vorbeşte în schimb cu elogiu despre mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan. Şafran spune că Bălan a vorbit cu Antonescu pentru stoparea deportării celor aproximativ 230.000 din Vechiul Regat către lagărul de exterminare de la Belzec (pronunţie: Beljeţ) în vara anului 1942."