România și Grupul celor 77
La începutul anilor 1960, România își căuta politica externă proprie după ce de la finele celui de-al doilea război mondial, fusese subordonată intereselor sovietice. Astfel, ea s-a îndreptat către Lumea a Treia, o zonă deschisă noilor relații după ce mișcarea de decolonizare mondială înregistrase un mare succes. Iar Grupul celor 77 era acea organizație prin care interesele României socialiste puteau fi urmate.
Steliu Lambru, 04.05.2026, 15:18
Trecută prin trauma unor schimbări societale brutale adânci, operate de regimul partidului comunist instalat în 1945 cu sprijin sovietic direct, România trebuia să reînvețe să ducă o politică externă proprie din care să aibă de câștigat. Din 1945 și până după 1958, anul plecării Armatei Roșii, diplomația română nu ieșise din cuvântul Uniunii Sovietice, asemenea diplomațiilor tuturor celorlate state socialiste din Europa Centrală și de Est. Singurul personaj din diplomația României democrate despre care diplomația României socialiste acceptase să se vorbească pozitiv era Nicolae Titulescu. El devenea astfel model pentru noua diplomație română de la începutul anilor 1960. Diplomat din perioada interbelică, apărător al sistemului de tratate de la Versailles de după primul război mondial, Titulescu promovase, în anii 1930, o politică antifascistă, antirevizionistă și favorabilă Uniunii Sovietice.
Primele două decenii postbelice au fost marcate de decolonizare și de regândirea relațiilor internaționale tendință denumită ”noua ordine mondială”. Lumea a Treia sau ceea ce este denumit astăzi drept Sudul Global părea o perspectivă nouă, eliberată de tarele capitalismului și ale exploatării. Lumea a Treia se considera o lume care mergea pe cea de-a ”treia cale” de dezvoltare, nici capitalistă, nici socialistă, și propunea dezvoltare economică și stabilitate politică. Ironie a istoriei, după multe decenii, țările Sudului Global nu beneficiază nici azi de ceea ce și-au propus cu mai mult de o jumătate de secol în urmă.
Deși se declaraseră neutre economic și ideologic, țărilor Sudului Global li s-au alăturat mai ales țări socialiste, care căutau soluții la propriile crize multiple de sistem. Realismul în politica internațională, dincolo de afinități ideologice, a fost ceea ce a împins România către țările nealiniate și cele ale Grupului celor 77 văzut ca o soluție. Înființat sub auspiciile ONU în 1964, având ca obiectiv principal combaterea inegalităților economice, G 77 era strâns legat de direcțiile stabilite de Națiunile Unite și de proiectele derulate de aceasta. Abia în 1976 România ajungea membru al G 77, iar în 1978 devenea membru deplin în Biroul „Grupului celor 77” din cadrul UNESCO. Astfel, ea se implica în proiecte culturale, științifice și de mediu. Împreună cu fosta Iugoslavie, Ciprul și Malta, România a fost printre puținele țări europene care au fost interesate în direcția unei cooperări cu Grupul.
Mircea Nicolaescu a fost ambasador al României socialiste în mai multe țări în cariera sa. Intervievat în anul 2001 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Nicolaescu a spus că realitățile statale și cele social-economice au fost cele care au dictat și deschiderile diplomatice.
”Ce a arătat viaţa? În relaţiile între state contează interesul şi capacitatea de a-ţi susţine interesul, că relaţiile dintre state sunt relaţii de putere şi nimeni nu ne-a acordat nimic în plus de dragul situaţiei noastre, de dragul situaţiei noaste de ţară comunistă. Dar nimeni nu ne-a dat un minus atunci când n-am spus că eram o țară comunistă. Este exact ca şi marfa, o marfă se vinde dacă este marfă bună. Tot aşa şi politica externă. Este acceptată sau nu dacă vine în interesul tuturor. Nu este acceptată dacă nu se găsesc anume similitudini, dacă nu răspunde anumitor opţiuni, anumitor aspiraţii. Politica noastră faţă de Lumea a treia, inclusiv înţelegerea nealinierii ca fenomen exprimând tocmai nevoia de a se menţine în afara relaţiilor de mare putere a celor nou veniţi pe scena inernaţională, ne-a fost un mare sprijin. Ca, de altfel, şi participarea la Grupul celor 77.”
Egiptul era centrul noii arhitecturi a relațiilor internaționale și loc al așa-numitei ”neutralități” față de cele două blocuri opuse ale Vestului și Estului. Folosind forța simbolică a civilizației Egiptului antic, simpatia pentru cauza egipteană și pentru așa-numita ”dorință de eliberare a poporului”, junta militară a lui Nasser exploata la maximum oportunitățile care i se iveau. Asemenea multor intelectuali, politicieni și unui procent semnificativ al opiniei publice internaționale, și Mircea Nicolaescu, fost ambasador în Egipt, a fost impresionat de figura lui Nasser. El a elogiat personalitatea lui în aducerea țării în prim-planul Lumii a Treia într-un interviu din 1996 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română.
”Un alt element începea să fie luat foarte serios în considerare: marele prestigiu al lui Nasser. Prestigiul fusese dobândit prin activitatea sa internă ca unul care, împreună cu grupul de ofiţeri democraţi din jurul lui, reuşise să se înscrie în tendinţele de democratizare, paralel cu cele de eliberare naţională. Odată cu afirmarea personală a lui Nasser şi a Egiptului în mişcarea de nealiniere şi în mişcarea Grupului celor 77 în ceea ce privea dezvoltarea economică. Primul preşedinte al Grupului celor 77, a fost tot un egiptean. Cu alte cuvinte, era o politică mare.”
România s-a apropiat de Grupul celor 77 într-o perioadă nefastă din istoria ei contemporană. A fost o încercare de a vedea lumea prin lentila de atunci și de a se conecta la nou.
